Publicat pe Lasă un comentariu

Amintiri din Valea Cernei

Salutare dragilor. Poate va intrebati ce e cu titlul asta? Ca va amenintam mai deunazi ca o sa va stresez cu Macinul. Ei uite m-am intors, pentru ca mi-am adus aminte ca mai am niste „restante” din Valea Cernei si am zis sa alternez, una de aici, dupa care una din Macin si iar una din alta zona, ca sa nu va plictisisti. Si am sa va povestesc despre o drumetie, pe frumoasa Vale a Cernei si prin la fel de frumoasa (odata, pentru ca acum e in paragina) statiune Baile Herculane.

Pe Valea Cernei, am fost aproape an de an.Ee o zona superba, cu multe trasee, nu-ti ajunge o saptamana sa o iei pe toata la pas. Si sa faci zi de zi traseu, nu cred ca rezisti fizic deoarece, cu toate ca nici muntii Cernei, nici Muntii Mehedinti nu au altitudini mari, dar odata la mana, diferenta de altitudine e brusca si traseele sunt lungi. Zi de vara pana in seara. Poate va amintiti de povestea despre drumetia in Crovuri, sau despre Varful lui Stan si aventura de la Inelet. Asta doar ce am apucat sa povestesc pana acum, ca mai am vre-o cateva si mai vechi tot din zona.

Eii si hai sa o luam cu inceputul. Cum mi-a venit ideea de a merge acolo iarna, cand multa lume zice ca nu prea ai ce face. Ca nu e zapada, ca bla, bla, bla. Prin 2016, stateam la vapor si ma gandeam ce directie sa iau cand ajung in tara. Debarcam chiar in perioada cu 1 Decembrie si Sfantul Andrei, (parca e atunci nu? Stau rau cu sarbatorile astea bisericesti) picand cumva bine ca erau multe zile libere, plus weekendul, asa ca multi din prieteni puteau sa vina tocmai acolo. Ma refer din cei care stau departe de Herculane, nu la banateni. Ca pentru ei e doar o fuga de catea pana crapa. In doi timpi si trei miscari, sunt la Herculane. Ori noi astia de la Cuca Macaii, ne ia numai drumul 2 zile si sa vii sa stai doar o zi acolo nu se merita. Chiar imi era dor de zona aia, nu mai fusesem de doi ani si acum banuiam ca o sa fie liber, nu nebunia din vara. Am facut eu evenimentul pe Facebook si vad ca lumea era interesata. Eii Stefane, cauta cazare pentru mai bine de 20 de insi. Ce sa faci acum? Ai intrat in hora, joaca. Intreb eu prin stanga, prin drepta si-mi spune cineva de Pensiunea Dumbrava. Caut eu pe net, dau de un numar de telefon si sun. Uite asa m-am cunoscut cu Marius Dumbrava, care mi-a devenit prieten foarte bun. Stabilim data 29 noiembrie adunarea si plecarea undeva pe 4 decembrie, sa avem timp sa balaurim prin zona.

Ne adunam de-a fir a par, din toate colturile tarii si sa inceapa distractia nu? Prima zi, directia Crucea Alba-varful Domogle-Cheile Feregari si back in Herculane.

Pana la Crucea Alba, mai fusesem, cu doi ani in urma doar cu Mariuca mea si de acolo am plecat spre Jelerau, ramanand sa facem Domogledul a doua zi. Dar atunci a calcat pe o vipera si nu a mai vrut sa auda de partea aia, asa ca am schimbat traseul si am urcat spre Grota cu Aburi si Poiana cu Peri. Nu ca nu ar fi fost si acolo vipere, dar in subconstientul ei, se simtea mai in siguranta. Deci Domogledul si Feregari, erau restanta. Chiar si acum era cu ochii pe jos dupa taratoare, cu toate ca-i spuneam ca e iarna si sunt ingropate in pamant.

Ne punem pe drum incet, incet, intre timp ne ajung din urma si cativa „intarziati”, care nu au putut veni pe 29 si la deal frate. Nu stiu chiar daca zic unii ca peisajul, e tern, mort in perioada aia, chiar si cu copacii desfrunziti, mie imi place, cel putin pe Valea Cernei. Imi place salbaticia ei, stancile alea abrupte si amenintatoare. Imi place cum creste pinul negru pe ele, parca sunt suspendati intre cer si pamant. E intr-adevar frumos vara sau toamna, dar si perioada de iarna are farmecul ei, cu toate ca in zona nu ninge asa des si mult ca in alte parti.

Pana la Crucea Alba e plimbare, nu ai treaba. Este un mister legat de apariţia Crucii Albe, existenţa ei fiind explicată prin legendele care au cucerit inima oamenilor din zonă. Legenda spune ca acea cruce a fost ridicata, dupa ce un tinar, pentru a-si arata dragostea catre iubita lui, a hotarit sa “cucereasca” virful Domogled, vrajit de grandoarea si spectacuozitatea locurilor. Insa a pasit in gol si a imbratisat astfel pentru totdeauna viata eterna. O alta legenda spune că această cruce alba a fost înălţată în memoria unui ofiţer care a luptat sub comanda generalului Ion Dragalina, în primul război mondial. Din cauza dusmanilor care au taiat picioarele podului pe care îl traversa în drumul lui de la Podeni spre Herculane, tanarul ofiter si-a gasit sfarsitul. Ne facem pozele de rigoare, ne tragem sufletul si hai la drum ca mai era cale lunga pana la Domogled, prin Poteca Pisicii. E unul din cele mai faine trasee care le-am facut. Acum fiind si dezgolit de vegetatie, era de o salbaticie cum rar vezi. Mi-a placut la nebunie.

Incet, incet, dupa Crucea Alba, urmeaza Grota lui Serban, dupa care intram pe Poteca Pisicii, ajungem si pe varfuri, ca sunt doua nu? Domogledul Mic cu ai sai 1099 metri si Domogledul Mare cu 1105. De fapt Domogledul Mic e un platou ca sa zic asa, cu o usoara ridicatura, iar pe Domogledul mare ca indicatie ca e varf era scris cu vopsea rosie pe o piatra. Am mai zis si-n povestile trecute, marcajul in Valea Cernei lasa de dorit tare. Sterse, rare, daca nu esti atent risti sa le pierzi imediat. Bine aici nu a fost cazul ca in Crovuri, unde am balaurit dupa ele. Pe traseul asta nu prea ai cum sa pierzi poteca pana la varf, dar tot sterse erau. De pe Domogled, se poate continua traseul spre Poiana Musuroane sau se poate intoarce in Herculane prin Poiana Feregari si Cheile Feregari.

Noi ne horam sa tinem varianta Cheile Feregari spre Herculane. Daca era vara, merita o plimbare si pana in Poiana Musuroane, dar cum iarna la 5 e deja intuneric, ne hotaram sa nu riscam, fiind in jur de ora 2 cand eram pe varf. Cheile Feregari, pot spune ca sunt unele din cele mai frumoase si salbatice. De fapt Valea Cernei e zona care cred eu ca are cele mai multe chei. Sunt Cheile Feregari, Tasnei, Tamnei, Prisacinei, Bedinei, Corcoaiei, Drastanicului. Toate de o frumusete si o salbaticie unica.

Poate din imagini, nu va dati seama de salbaticia si frumusetea acestor locuri, asa ca va invit sa faceti o incursiune pana acolo. In felul asta va veti convinge singuri de ceea ce spun. Ajungem inapoi in Herculane pe un frumos apus. Cerul capatase o nuanta rosie si Valea Cernei se vedea de sus frumos luminata.

Uite asa se scurse prima zi de drumetie, din acea minivacanta. Urmatoarea zi dimineata, o punem pe drum spre Cascada Vanturatoarea, una din cele mai frumoase caderi de apa de la noi. Situata la o inaltime de 1000 de metri pe malul drept al Cernei, caderea de apa are cam 40 de metri inaltime si se loveste de un prag, transformandu-se intr-o ploaie fina. Acum era inghetata, nu am reusit sa vedem acea perdea fina de apa ce creeaza in bataia soarelui curcubeu.

Traseul pana acolo nu e lung si nici de speriat, dar un nene si-a trantit o vila chiar la intrarea in traseu si a bagat bariera si vrei nu vrei, trebuie sa urci pe panta de langa casa lui, lucru nu prea usor. Locul omului, ce sa faci, daca e proprietate privata?

Ne intoarcem la pensiune, pentru pranz si de acolo, plecam in Cheile Tasnei. De la Pensiunea Dumbrava se intra direct in traseu. Era prima oara cand le vedeam si de atunci nu m-am mai saturat de ele. De fiecare data cand ajung in zona, dau o tura prin ele. Dupa mine sunt cele mai frumoase din toate care le-am vizitat in tara asta. Si pot spune ca am fost in aproape toate. Singurele care mi-au scapat pana acum sunt Cheile Carasului, unde am vrut sa merg in concediul asta, dar cum spuneam in povestea despre bujorul de Macin, ba vremea a fost potrivnica, ba s-a ivit altceva mult mai important de facut acasa si nu am reusit sa ajung inca. Nu e timpul pierdut, e pe lista scurta.

Fiind iarna raul care le strabate, era aproape inghetat, si de-a lungul pe praguri, se formasera acele frumoase cascade de turturi, ca niste coroane regale. De ce spun ca si iarna are farmecul ei. Chiar daca nu ai verdele ala frumos din vara sau auriul din toamna, dar ai argintul acestor coroane ce se formeaza cam peste tot unde sunt micute caderi de apa. O adevarata desfatare a ochilor.

Mergem doar pana la Moara Dracilor, nu mai continuam pana in Poiana, ca deja se lasa inserarea si in plus stana care e mai sus de Chei, nu era locuita la timpul ala sa ne oprim sa mancam un bulz sau sa bem o cana de lapte. In Poiana a ramas sa venim in vara cand totul e verde si poti sta lungit in iarba o bucata de timp si „asculta linistea”. Celebra Moara a Dracilor, care acum nu mai e folosita de localnici , este asezata la baza unei cascade, dar a ramas un punct de atractie pentru toti ce strabat acel traseu.  Undeva în trecut, în vremea poveştilor, cică necuratul şi-a băgat coada şi a făcut ca roata morii să se învârtă pe dos şi de aici şi-a căpătat numele. Am inteles ca a fost luata anul asta in primavara de o viitura. Totusi am vazut pe net ca s-a mobilizat lumea ca sa fie refacuta. Ar fi pacat sa dispara.

Urmatoarea zi, a fost o zi ploioasa, inchisa, nu prea era de mers pe traseu, asa ca am hotarat sa facem o plimbare prin statiune. Ce a mai ramas din ea, ca in mare parte e paragina. Pacat, o statiune cu o istorie bogata, romanii fiind impresionati de puterea  vindecatoare a apelor de pe Valea Cernei, au construit aici la Therme Herculi, monumente, temple, bai si statui inchinate zeilor Hercules, Hygieia si Aesculap. Reconstruita de austrieci dupa 1736, devine un punct de atractie pentru numeroase personalitati cu „sange albastru”, fiind considerata de Imparateasa Elisabeta (Sisi), cea mai frumoasa statiune a Europei. Se spune ca rivaliza cu Carlovy-Vivary si chiar cred asta vazand constructiile si salile bailor, acum in paragina. Nu mai zic de perioada comunista, cand Baile Herculane era considerata statiune de lux, cum erau Neptunul si Olimpul pe litoral, care acum au aceeasi soarta. Pacat de o istorie de mai bine de doua milenii, pacat ca nu stim sa conservam si sa promovam istoria noastra. Altii au doua pietre, care le declara monumente si au zeci de mii de turisti anual. Noi avem adevarate opere de arta si le lasam in paragina. Consecinta unor interese meschine si a actiunilor unor politicieni corupti.

Ne intoarcem oarecum tristi (cel putin eu), vazand starea dezolanta a uneia din cele mai frumoase si renumite statiuni de la noi.

Ne mai inveselim seara la pensiune, unde aveam deja un berbecut luat, ca sa-l facem la protap. Ce a iesit, nu vreti sa stiti sub nici o forma. A fost comestibil pot sa va spun. Nici nu avea cum sa fie altfel la cati maestri bucatari erau acolo.

In ultima zi gasca a mers la Inelet, eu am preferat sa stau pe langa pensiune, la o plimbare usoara printr-o poienita undeva mai sus si inca o tura lejera prin Cheile Tasnei, de care va spuneam ca m-am indragostit.

Uite asa trecura zilele, nici nu stiu cand si se facu de plecat spre casele noastre fiecare. Ne despartim cu parere de rau si cu promisiune a unor viitoare intalniri, ceea ce si s-a intamplat. Cam asta fuse cu Valea Cernei in anul ala. Am mai revenit de atunci in fiecare an, in afara de anul asta cand nu am ajuns inca, dar nu e timpul pierdut. Mai am niste restante la trasee acolo si nu vreau sa ma duc cu ele prea mult ca in facultate.

Deci dragilor, va zic la buna vedere si stati pe aproape ca mai am in joben cateva povesti, chiar daca nu am fost eu in concediul asta pe nicaieri, mai sunt multe amintiri de depanat.

Anunțuri publicitare
Publicat pe 5 comentarii

Prin Macin dupa bujori si broaste testoase

Salutare dragilor, a trecut ceva timp de cand nu am mai povestit nimic. Nu ca nu as avea ce. Am o groaza de amintiri, dar ceva proaspat, mai deloc. Ca niciodata tura asta cat am stat acasa, in sase saptamani, nu am reusit sa ajung decat un weekend in Macin. Nu ca nu as fi vrut, poate va aduceti aminte cand am scris ultima povestioara despre excursia in Malta, aveam planuri mari, spargeam avioane, dar vorba aia, „Socoteala din Targ, nu se potriveste cu cea de acasa”. Cand m-am intors de pe mare, eram pe bloc starturi, pregatit sa dau o tura prin Semenic si Cheile Carasului, unde nu am fost nicodata, dar vremea mama ei, ne-a jucat feste si am amanat pana dupa Paste. De 1 Mai, cand a fost cat de cat frumos, am fost ocupat cu alte treburi, dupa care cand sa o pun pe drum, a intervenit altceva si uite asa am ramas doar cu tura din Macin, care o planificasem de ceva vreme. Asa a fost sa fie, dar scot eu parleala, nu e bai.

Sa va spun drept, ma simteam „ruginit” si ca vai de mine. Abia asteptam iesirea asta, parca nu mai trecea timpul. Mai era si vremea inchisa, cu ploi, cu vant, ca iti venea sa-ti bati copii in fata postului de politie si alta nu. Eram doritor de umblat tranca mai ceva ca domnisoara de onoare sa prinda buchetul miresei. In plus era perioada bujorului si a brostelor testoase de Macin.

Cum eu sunt in perioada de inflorire a bujorului odata la doi ani acasa si cum acum doi ani tot asa am avut treaba si nu am apucat sa umblu dupa el (abia am gasit cateva flori, prin Padurea Babadag, scapate de urgia „turistilor”), anul asta eram nerabdator sa ma desfat cu privelistea unor poienite rosii, pline de aceste gingase flori. Nu mai zic de placerea de a vedea testoasele.

In Macin, fiind relativ aproape de mine am fost de cateva ori, nu am apucat sa va spun decat o poveste. Rusinica, v-am povestit despre o groaza de munti inalti, despre o groaza de locuri exotice si chiar despre cei mai vechi munti de la noi, mai deloc. E nu-i timpul pierdut, nu-i asa? Cum mare lucru nu am facut, asa cum va ziceam tura asta acasa, o sa va spun la povesti despre Macin si o sa vedeti imagini din toate anotimpurile. La un moment dat o sa va saturati si sigur o sa primesc mesaje sa termin odata cu el. Nu va plictisesc prea mult cu detalii „tehnice” despre acesti munti. Se pot gasi doar dand un simplu search pe „Google”. Asa cum v-am spus sunt cei mai vechi munti de la noi din tara, formati in perioada Hercinica, iar cel mai inalt varf , este Varful Tutuiatul, cu a sa „ametitoare” inaltime de 467 de metri. Sa nu credeti ca daca nu au inaltimile Fagarasului, sau a Bucegilor, nu au ce oferi. Asta am crezut eu ani la randul, efectiv ignorandu-i, pana am vazut niste imagini pe Facebook (mama lui de Facebook, ca uite asa te face sa umbli brambura pe coclauri, sa vezi si tu ce au vazut altii ) si am inceput sa fac „sapaturi” sa aflu mai multe despre flora, fauna, etc. Dupa ce am citit si am vazut si mai multe imagini, a devenit un „must go” si de atunci nu ma mai satur de ei.

Va spuneam ca planificasem tura la bujor de ceva timp, dar vremea tot capricioasa in perioada aia. Pe ce site sau post de stiri te uitati, dadea doar ploaie. Cu toate astea am zis ca indiferent cum ar fi, tot plec. Mai ales ca toata gasca de zurlii au zis ca vin indiferent de vreme. Ne trezim noi vineri dimineata, vreme inchisa la Constanta, dar nu ploua. Am pus-o pe drum si pana la Greci a fost binisor, doar o burnita de aia marunta. Cat am stat sa ne adunam, numai ca incepe de sus sa-i dea binisor. Hai fuga la camping, macar sa apucam sa punem corturile, sa nu se inbibe pamantul cu apa si sa le punem pe noroi. Alesesem campingul „Turtle Camp”, chiar la intrare in Greci, un loc care il recomand cu caldura tuturor ce ajung in zona si vor sa stea la cort si sa aibe conditii decente, gen dus, toaleta, bucatarie, etc. Nu mai spun de proprieteri, oameni de nota 10+. Pana la urma tot pe ploaie am pus corturile, dar am avut noroc ca nu era noroi. Campingul e intr-o livada de pomi fructiferi si coroanele copacilor au protejat cat de cat. Bine nici nu a fost ploaie de aia „rupere de nori”. Ceva mocanesc asa si nu a tinut prea mult.

Prima zi, datorita si faptului ca ploua, plus ca a mai trebuit sa fugim pana in Macin, sa mai luam cate una, cate alta, nu am facut mare lucru. Unii dintre noi au fugit la aprovizionare, unii au lenevit prin camping. Aveam in plan sa mergem pe Tutuiatul, prin Dealul cu Drum, dar cu ploaia aia mocaneasca, chiar nu ma tragea ata la nimic. Totusi , pe dupa amiaza s-a linistit si o parte au fugit un pic pe coclauri. Eu fiind ocupat cu aprovizionarea, am ramas la cort si impreuna cu ceilalti, ne-am apucat de pregatit masa pentru drumeti.

M-am dus la culcare, cu speranta ca a doua zi, o sa fie vreme mai buna, sa putem balauri pe coclauri. Il aveam pe George Isac cu noi, un bun cunoscator al Macinului, care ne-a promis ca o sa ne duca pe un traseu nemarcat si o sa avem ce admira.

Dimineata, ce sa vezi, tot nori si inca de aia negri urati si amenintatori ce parca se opriseara deasupra „Everestului” Muntilor Macin, varful Tutuiatul si nu se dadeau plecati de acolo. Ne sfatuim noi si ne hotaram sa mai o lungim cu cafeaua, pana pe la un 10, avand in vedere ca traseele in Macin nu sunt asa de lungi ca sa nu poti sa le faci intr-o zi de vara. Ne tot uitam si ne uitam, dar ca un facut norii, parca nu voiau sa se miste de acolo. Pana la urma ne hotaram, ne luam inima in dinti si plecam fie, ce o fi. Ne prinde ploaia asta e. Ne-am luat echipament de ploaie la noi si dai bataie, ca nu am venit sa stam in campuing la bere si la mici.

Mai si parca atata asteptau norii aia, sa ne punem noi in miscare. Ca unde nu au luat-o si ei la goana si deodata cerul s-a limpezit , a devenit albastru, frumos, iar soarele a inceput sa ne zambeasca si sa ne mangaie obrajii. Unde eram cu geci si alte chestii pe noi, acum jos cu ele si bagate in rucsace, ca deja devenise prea cald.

Mergeam incet, fara graba, bucurandu-ne de privelistea care se deschidea in fata noastra si de multimea de flori, care mai de care mai colorate si mai frumoase. Sa stiti ca, flora Muntilor Macin este reprezentată de peste 1.770 specii de plante reprezentând aproximativ 50% din Flora României ce vegetează pe 1% din suprafaţa ţării, din care 72 specii de plante sunt protejate ca specii rare sau vulnerabile şi 27 specii sunt endemice pentru regiune. Deci nu spuneti, (asa cum am spus eu atata timp) ca nu aveti ce vedea pe acele „dealuri”. Aruncati un ochi in galeria de mai jos si o sa fiti incantati.

Si nu mai zic de salbaticia acelor „dealuri”. Or fi ei micuti, dar ascund multe surprize.

Cum spuneam, nu ne grabeam. Faceam popasuri dese si destul de lungi admirand peisajul, fotogafiind tot ce se putea fotografia. Flori, Testoase, gusteri si alte ganganii ce misunau prin iarba de la picioarele noastre.

Era si pacat sa nu profitam de acea zi frumoasa, la cat ne-am dorit-o. Toata lumea era satula de ploaie si de vreme urata, de stat in orase cenusii, zgomotoase si poluate. Acum eu unul ma simteam ca si cum as fi fost in rai. Nu as mai fi plecat de acolo, mai ales ca mi-am dorit atat de mult iesirea asta.

Dupa ce am balaurit pe stancile alea, ajungem si intr-o zona mai impadurita si dam si de „vedeta” florei din acele locuri; Bujorul de Macin. Simbol al Veteranilor Armatei Romane, propus ca si simbol al Romaniei, Bujorul Românesc este o specie de floare unică în Europa. Floarea rară a supravieţuit erei glaciare şi este la fel de veche ca şi crocodilii. 

Legenda spune ca, demult, trăia un împărat în a cărei împărăție se afla o pădure unde trăiau niște zâne blestemate. Zânele transformau în animale, buruieni sau flori pe orice muritor care ajungea în acea pădure. Cu teamă în suflet, împăratul l-a avertizat pe fiul său, Bujor, să nu se apropie de pădurea unde trăiau zânele malefice.
Cât timp împăratul a fost în viață, a putut să-l păzească pe băiat. După ce a murit, însă, n-a mai putut să-l țină departe de tentație.

Într-o zi, Bujor, care era acum împărat, s-a pornit să cerceteze țara pentru a vedea cum stau lucrurile și ce nevoi mai sunt. Mergând pe jos, în lung și-n lat, a ajuns la marginea pădurii. Era răcoare acolo și vegetația îl îmbia la popas. S-a gândit să intre, zicându-și că poate zânele nu-s atât de rele pe cât le mergea vestea sau, mai bine, poate sunt plecate. Cum a pus, însă, piciorul în pădure a fost cuprins de un somn, căruia nu i se putea împotrivi. Slujitorii din alaiul împărătesc de-abia își mai puteau ține ochii deschiși. Vraja începuse să lucreze, slujitorii au fost transformați în flori mici, unii în buruieni. Pe împăratul Bujor zânele l-au transformat într-o floare mare roșie, plăcut mirositoare.
Înainte de a se preschimba, Bujor și-a amintit de tatăl său și de avertizarea acestuia și i-au curs câteva lacrimi. Acele lacrimi se văd și astăzi în roua ce apare în zori de zi pe petalele parfumatei flori, pe care noi o numim bujor.