Publicat pe Lasă un comentariu

Amintiri din Valea Cernei

Salutare dragilor. Poate va intrebati ce e cu titlul asta? Ca va amenintam mai deunazi ca o sa va stresez cu Macinul. Ei uite m-am intors, pentru ca mi-am adus aminte ca mai am niste „restante” din Valea Cernei si am zis sa alternez, una de aici, dupa care una din Macin si iar una din alta zona, ca sa nu va plictisisti. Si am sa va povestesc despre o drumetie, pe frumoasa Vale a Cernei si prin la fel de frumoasa (odata, pentru ca acum e in paragina) statiune Baile Herculane.

Pe Valea Cernei, am fost aproape an de an.Ee o zona superba, cu multe trasee, nu-ti ajunge o saptamana sa o iei pe toata la pas. Si sa faci zi de zi traseu, nu cred ca rezisti fizic deoarece, cu toate ca nici muntii Cernei, nici Muntii Mehedinti nu au altitudini mari, dar odata la mana, diferenta de altitudine e brusca si traseele sunt lungi. Zi de vara pana in seara. Poate va amintiti de povestea despre drumetia in Crovuri, sau despre Varful lui Stan si aventura de la Inelet. Asta doar ce am apucat sa povestesc pana acum, ca mai am vre-o cateva si mai vechi tot din zona.

Eii si hai sa o luam cu inceputul. Cum mi-a venit ideea de a merge acolo iarna, cand multa lume zice ca nu prea ai ce face. Ca nu e zapada, ca bla, bla, bla. Prin 2016, stateam la vapor si ma gandeam ce directie sa iau cand ajung in tara. Debarcam chiar in perioada cu 1 Decembrie si Sfantul Andrei, (parca e atunci nu? Stau rau cu sarbatorile astea bisericesti) picand cumva bine ca erau multe zile libere, plus weekendul, asa ca multi din prieteni puteau sa vina tocmai acolo. Ma refer din cei care stau departe de Herculane, nu la banateni. Ca pentru ei e doar o fuga de catea pana crapa. In doi timpi si trei miscari, sunt la Herculane. Ori noi astia de la Cuca Macaii, ne ia numai drumul 2 zile si sa vii sa stai doar o zi acolo nu se merita. Chiar imi era dor de zona aia, nu mai fusesem de doi ani si acum banuiam ca o sa fie liber, nu nebunia din vara. Am facut eu evenimentul pe Facebook si vad ca lumea era interesata. Eii Stefane, cauta cazare pentru mai bine de 20 de insi. Ce sa faci acum? Ai intrat in hora, joaca. Intreb eu prin stanga, prin drepta si-mi spune cineva de Pensiunea Dumbrava. Caut eu pe net, dau de un numar de telefon si sun. Uite asa m-am cunoscut cu Marius Dumbrava, care mi-a devenit prieten foarte bun. Stabilim data 29 noiembrie adunarea si plecarea undeva pe 4 decembrie, sa avem timp sa balaurim prin zona.

Ne adunam de-a fir a par, din toate colturile tarii si sa inceapa distractia nu? Prima zi, directia Crucea Alba-varful Domogle-Cheile Feregari si back in Herculane.

Pana la Crucea Alba, mai fusesem, cu doi ani in urma doar cu Mariuca mea si de acolo am plecat spre Jelerau, ramanand sa facem Domogledul a doua zi. Dar atunci a calcat pe o vipera si nu a mai vrut sa auda de partea aia, asa ca am schimbat traseul si am urcat spre Grota cu Aburi si Poiana cu Peri. Nu ca nu ar fi fost si acolo vipere, dar in subconstientul ei, se simtea mai in siguranta. Deci Domogledul si Feregari, erau restanta. Chiar si acum era cu ochii pe jos dupa taratoare, cu toate ca-i spuneam ca e iarna si sunt ingropate in pamant.

Ne punem pe drum incet, incet, intre timp ne ajung din urma si cativa „intarziati”, care nu au putut veni pe 29 si la deal frate. Nu stiu chiar daca zic unii ca peisajul, e tern, mort in perioada aia, chiar si cu copacii desfrunziti, mie imi place, cel putin pe Valea Cernei. Imi place salbaticia ei, stancile alea abrupte si amenintatoare. Imi place cum creste pinul negru pe ele, parca sunt suspendati intre cer si pamant. E intr-adevar frumos vara sau toamna, dar si perioada de iarna are farmecul ei, cu toate ca in zona nu ninge asa des si mult ca in alte parti.

Pana la Crucea Alba e plimbare, nu ai treaba. Este un mister legat de apariţia Crucii Albe, existenţa ei fiind explicată prin legendele care au cucerit inima oamenilor din zonă. Legenda spune ca acea cruce a fost ridicata, dupa ce un tinar, pentru a-si arata dragostea catre iubita lui, a hotarit sa “cucereasca” virful Domogled, vrajit de grandoarea si spectacuozitatea locurilor. Insa a pasit in gol si a imbratisat astfel pentru totdeauna viata eterna. O alta legenda spune că această cruce alba a fost înălţată în memoria unui ofiţer care a luptat sub comanda generalului Ion Dragalina, în primul război mondial. Din cauza dusmanilor care au taiat picioarele podului pe care îl traversa în drumul lui de la Podeni spre Herculane, tanarul ofiter si-a gasit sfarsitul. Ne facem pozele de rigoare, ne tragem sufletul si hai la drum ca mai era cale lunga pana la Domogled, prin Poteca Pisicii. E unul din cele mai faine trasee care le-am facut. Acum fiind si dezgolit de vegetatie, era de o salbaticie cum rar vezi. Mi-a placut la nebunie.

Incet, incet, dupa Crucea Alba, urmeaza Grota lui Serban, dupa care intram pe Poteca Pisicii, ajungem si pe varfuri, ca sunt doua nu? Domogledul Mic cu ai sai 1099 metri si Domogledul Mare cu 1105. De fapt Domogledul Mic e un platou ca sa zic asa, cu o usoara ridicatura, iar pe Domogledul mare ca indicatie ca e varf era scris cu vopsea rosie pe o piatra. Am mai zis si-n povestile trecute, marcajul in Valea Cernei lasa de dorit tare. Sterse, rare, daca nu esti atent risti sa le pierzi imediat. Bine aici nu a fost cazul ca in Crovuri, unde am balaurit dupa ele. Pe traseul asta nu prea ai cum sa pierzi poteca pana la varf, dar tot sterse erau. De pe Domogled, se poate continua traseul spre Poiana Musuroane sau se poate intoarce in Herculane prin Poiana Feregari si Cheile Feregari.

Noi ne horam sa tinem varianta Cheile Feregari spre Herculane. Daca era vara, merita o plimbare si pana in Poiana Musuroane, dar cum iarna la 5 e deja intuneric, ne hotaram sa nu riscam, fiind in jur de ora 2 cand eram pe varf. Cheile Feregari, pot spune ca sunt unele din cele mai frumoase si salbatice. De fapt Valea Cernei e zona care cred eu ca are cele mai multe chei. Sunt Cheile Feregari, Tasnei, Tamnei, Prisacinei, Bedinei, Corcoaiei, Drastanicului. Toate de o frumusete si o salbaticie unica.

Poate din imagini, nu va dati seama de salbaticia si frumusetea acestor locuri, asa ca va invit sa faceti o incursiune pana acolo. In felul asta va veti convinge singuri de ceea ce spun. Ajungem inapoi in Herculane pe un frumos apus. Cerul capatase o nuanta rosie si Valea Cernei se vedea de sus frumos luminata.

Uite asa se scurse prima zi de drumetie, din acea minivacanta. Urmatoarea zi dimineata, o punem pe drum spre Cascada Vanturatoarea, una din cele mai frumoase caderi de apa de la noi. Situata la o inaltime de 1000 de metri pe malul drept al Cernei, caderea de apa are cam 40 de metri inaltime si se loveste de un prag, transformandu-se intr-o ploaie fina. Acum era inghetata, nu am reusit sa vedem acea perdea fina de apa ce creeaza in bataia soarelui curcubeu.

Traseul pana acolo nu e lung si nici de speriat, dar un nene si-a trantit o vila chiar la intrarea in traseu si a bagat bariera si vrei nu vrei, trebuie sa urci pe panta de langa casa lui, lucru nu prea usor. Locul omului, ce sa faci, daca e proprietate privata?

Ne intoarcem la pensiune, pentru pranz si de acolo, plecam in Cheile Tasnei. De la Pensiunea Dumbrava se intra direct in traseu. Era prima oara cand le vedeam si de atunci nu m-am mai saturat de ele. De fiecare data cand ajung in zona, dau o tura prin ele. Dupa mine sunt cele mai frumoase din toate care le-am vizitat in tara asta. Si pot spune ca am fost in aproape toate. Singurele care mi-au scapat pana acum sunt Cheile Carasului, unde am vrut sa merg in concediul asta, dar cum spuneam in povestea despre bujorul de Macin, ba vremea a fost potrivnica, ba s-a ivit altceva mult mai important de facut acasa si nu am reusit sa ajung inca. Nu e timpul pierdut, e pe lista scurta.

Fiind iarna raul care le strabate, era aproape inghetat, si de-a lungul pe praguri, se formasera acele frumoase cascade de turturi, ca niste coroane regale. De ce spun ca si iarna are farmecul ei. Chiar daca nu ai verdele ala frumos din vara sau auriul din toamna, dar ai argintul acestor coroane ce se formeaza cam peste tot unde sunt micute caderi de apa. O adevarata desfatare a ochilor.

Mergem doar pana la Moara Dracilor, nu mai continuam pana in Poiana, ca deja se lasa inserarea si in plus stana care e mai sus de Chei, nu era locuita la timpul ala sa ne oprim sa mancam un bulz sau sa bem o cana de lapte. In Poiana a ramas sa venim in vara cand totul e verde si poti sta lungit in iarba o bucata de timp si „asculta linistea”. Celebra Moara a Dracilor, care acum nu mai e folosita de localnici , este asezata la baza unei cascade, dar a ramas un punct de atractie pentru toti ce strabat acel traseu.  Undeva în trecut, în vremea poveştilor, cică necuratul şi-a băgat coada şi a făcut ca roata morii să se învârtă pe dos şi de aici şi-a căpătat numele. Am inteles ca a fost luata anul asta in primavara de o viitura. Totusi am vazut pe net ca s-a mobilizat lumea ca sa fie refacuta. Ar fi pacat sa dispara.

Urmatoarea zi, a fost o zi ploioasa, inchisa, nu prea era de mers pe traseu, asa ca am hotarat sa facem o plimbare prin statiune. Ce a mai ramas din ea, ca in mare parte e paragina. Pacat, o statiune cu o istorie bogata, romanii fiind impresionati de puterea  vindecatoare a apelor de pe Valea Cernei, au construit aici la Therme Herculi, monumente, temple, bai si statui inchinate zeilor Hercules, Hygieia si Aesculap. Reconstruita de austrieci dupa 1736, devine un punct de atractie pentru numeroase personalitati cu „sange albastru”, fiind considerata de Imparateasa Elisabeta (Sisi), cea mai frumoasa statiune a Europei. Se spune ca rivaliza cu Carlovy-Vivary si chiar cred asta vazand constructiile si salile bailor, acum in paragina. Nu mai zic de perioada comunista, cand Baile Herculane era considerata statiune de lux, cum erau Neptunul si Olimpul pe litoral, care acum au aceeasi soarta. Pacat de o istorie de mai bine de doua milenii, pacat ca nu stim sa conservam si sa promovam istoria noastra. Altii au doua pietre, care le declara monumente si au zeci de mii de turisti anual. Noi avem adevarate opere de arta si le lasam in paragina. Consecinta unor interese meschine si a actiunilor unor politicieni corupti.

Ne intoarcem oarecum tristi (cel putin eu), vazand starea dezolanta a uneia din cele mai frumoase si renumite statiuni de la noi.

Ne mai inveselim seara la pensiune, unde aveam deja un berbecut luat, ca sa-l facem la protap. Ce a iesit, nu vreti sa stiti sub nici o forma. A fost comestibil pot sa va spun. Nici nu avea cum sa fie altfel la cati maestri bucatari erau acolo.

In ultima zi gasca a mers la Inelet, eu am preferat sa stau pe langa pensiune, la o plimbare usoara printr-o poienita undeva mai sus si inca o tura lejera prin Cheile Tasnei, de care va spuneam ca m-am indragostit.

Uite asa trecura zilele, nici nu stiu cand si se facu de plecat spre casele noastre fiecare. Ne despartim cu parere de rau si cu promisiune a unor viitoare intalniri, ceea ce si s-a intamplat. Cam asta fuse cu Valea Cernei in anul ala. Am mai revenit de atunci in fiecare an, in afara de anul asta cand nu am ajuns inca, dar nu e timpul pierdut. Mai am niste restante la trasee acolo si nu vreau sa ma duc cu ele prea mult ca in facultate.

Deci dragilor, va zic la buna vedere si stati pe aproape ca mai am in joben cateva povesti, chiar daca nu am fost eu in concediul asta pe nicaieri, mai sunt multe amintiri de depanat.

Anunțuri publicitare
Publicat pe 2 comentarii

Drumetii Montane pe Valea Cernei.

Salutare dragilor.  Vorba francezului Goethe „Long time no see”. Adica,
nu v-am mai spus o poveste de ceva timp. Nu ca nu as fi avut inspiratie sau nu mai am amintiri de povestit. Nu, doar ca in momentul care am ajuns acasa, gata cu timpul petrecut in fata calculatorului, incepe perioada umblatului tranca. Va dati seama ca dupa 6 saptamani de stat inchis pe fieroaica in mijlocul oceanului, sunt ca un caine scapat din lesa. Piciorusele mele trebuie sa umble si sa bata carari sau ma rog alte meleaguri.

Daca imi aduc aminte ultima poveste a fost aventura din Buila Vanturarita (asta cat eram la nava), dupa care, am ajuns in tara si a inceput aventura. Tura asta acasa a fost scurta doar 4 saptamani jumate, dar tot am avut timp de balaurit un pic. Nu o sa va spun de inainte pe unde am umblat, ca sa nu stric surpriza cand o sa cititi ce indrug eu aici.

Ca de obicei, Mariuca mea, 

a fost in aeroport prezenta si de acolo directia Valea Cernei, unde organizasem un eveniment cu ocazia zilei de infiintare a grupului Drumetii Montane. Pe Valea Cernei, precum bine stiti, am fost de cateva ori. Ultima data chiar la inceputul anului, ca sa ne vindecam de stres post concediu, dupa ce am venit din Panama, asta dupa ce in vara de inainte am balaurit o saptamana pe acolo. Daca nu ati citit inca, puteti sa o faceti aici. Nu mai zic de acum doi ani de 1 Decembrie, poveste care inca nu v-am spus-o. Nu e timpul pierdut, incet, incet sa nu va plictisesc.

Cum spuneam, planuisem inainte de a pleca la nava o tura pe Valea Cernei cu grupul Drumetii Montane. Adunarea se facea la bunul meu prieten Marius Dumbrava care este proprieterul pensiunii cu acelasi nume, la cativa kilometri spre Cerna sat plecand din Herculane. Aveam cateva restante in zona, una din ele fiind Varful lui Stan, pe care nu am avut timp in vara sa urc, iar in iarna, am stat doar o zi, fiind cu niste prieteni care nu au fost deloc pe acolo. Asa ca, am preferat sa fac Cheile Tasnei cu ei, sa nu-i sperii deodata si sa nu mai vina pe munte. 

Vineri era ziua de adunare, care cum putea sa ajunga, mai pe zi, mai pe seara, asa ca hotarasem sa facem un traseu usor si langa pensiune. Bineinteles ce traseu? Cheile Tasnei nu? Cred ca e cincea sau a sasea oara cand intru in cheile alea si tot nu m-am saturat de ele. Si maine daca mi-ai spune hai la o tura in Tasnei si sa am timp nu as sta pe ganduri.

Plecam de la pensiune catinel, nu pe traseul marcat, unde trebuie sa urci de-ti iese limba de un cot, ci pe un traseu un pic mai lungut, putin mai sus pe sosea. L-am descris eu in una din povestirile mele, cred ca in cea din iarna. Rasfoiti pe pagina si poate dati de ea. 

Culorile toamnei inca nu se estompasera. Nici nu aveau cum in zona datorita climei cu influente mediteraneene. Daca in alte zone din tara copacii erau desfrunziti si tristi din cauza iernii ce se anunta, aici inca aveau acel pastel de culori, galben, aramiu, punctat ici colo cu verdele pinului de Banat. O adevarata splendoare. Nu mai zic de covorul de frunze inca rosiatice ce se asternea la picioarele noastre.

Incet, incet ajungem si-n salbaticele chei, de care asa cum va spuneam mai sus chiar sunt indragostit. Le-as parcurge iar, si iar si tot nu m-as satura de frumusetea si salbaticia lor.

Dupa ce ne-am facut noi damblaua, ne intoarcem obositi si fericiti la pensiune, unde deja toata gasca se adunase si punem la cale planul de bataie pentru a doua zi. In toate turele care le organizez, las la libera alegere a fiecaruia sa faca ce traseu vrea in zona. Fiecare dupa cat poate. Unii pot mai mult si merg pe trasee mai grele, unii prefera un traseu mai moderat, unii vor doar o plimbare, iar altii poate vor doar sa leneveasca si sa se odihneasca. Nu fac ture pe bani, ci fac intalniri intre prieteni. Motiv sa ne revedem, sa schimbam povesti si sa depanam amintiri. Asa a fost si acum.

Deci dimineata, imbarcarea in masini si luam drumul de costisa spre Pasul Godeanu, de unde incepem sa urcam. Mai bine ca am facut traseul pe partea aia, fata de cum aveam eu in plan sa pornesc de la Piatra Puscata. Daca nu facusem Varful lui Stan nu stiam de varianta asta pe care am urcat. Eu aveam in plan sa urc pe la Piatra Puscata, dupa care sa ma intorc pe Crovul Mare, Cheile Tamnei, Piatra Puscata. Ne omoram picioarele.

Am avut noroc de o vreme superba. Senin, chiar cald la un moment dat. Din cand in cand cate o pala de vant mai rece ne facea sa ne aducem aminte ca suntem totusi in noiembrie si iarna se apropie cu pasi repezi.  Iar traseul, ce sa zic? Vorba prietenului francez cu nume de neamt, care l-am pomenit la inceput,  „Breath taking” 

Ca informatie, traseul pleaca din sosea pe banda rosie (BR) , merge o bucata de-a lungul unei poieni, dupa care se face la stanga si urca prin padure cam jumate de ora in ritm lejer, iesind in creasta de unde ai o priveliste superba spre Godeanu, pana in Retezat daca e senin. De acolo traseul continua pe triunghi albastru (TA), cu suisuri si coborasuri printre lapiezuri si cu peisaje care mai de care mai spectaculoase, ce te lasa fara grai. 

In traseul nostru ne oprim la un moment dat, intr-o frumoasa poienita ascunsa intre stanci, ce te imbia prin linistea si frumusetea ei, chiar si acum in perioada de toamna tarzie (imi inchipui cum e vara acolo), sa nu mai pleci. Ar fi fost un loc ideal de campat, daca era apa in jur si sa stai cateva zile acolo sa te umpli de liniste si de frumos. Hotaram si noi sa facem un popas mai lung acolo de pranz, sa stam sa ne tragem sufletul si sa ne bucuram de acea frumusete oferita gratis de Mama Natura.

Dupa popas, incepem din nou sa urcam spre tinta noastra, dar usor, usor, sa ne bucuram de splendidul peisaj. Nu pot exprima sentimentele si trairile avute in momentul ala. Trebuie doar sa fii acolo si sa-ti placa intr-adevar sa fii in natura, sa te bucuri de frumusetea ei si de salbaticia acelui loc.