Publicat pe Un comentariu

Hai hui prin Parang. Partea a treia. Spre Carja.

Salutare dragilor. Sper ca ati avut un weekend fain. Din ce am vazut, a fost vreme frumoasa in tara. Cald, fara ploi, numai bine de drumetit. Iar toamna e un anotimp minunat. Culorile sunt extraordinare, galben combinat cu verde, cu aramiu, rosiatic. Un curcubeu creeat de natura care te lasa fara cuvinte. Tot am vazut zeci si sute de poze puse de voi, din diferite locuri si ma cam oftic ca nu sunt acasa in perioada asta. Nu e bai, voi fi la anul si atunci sa te tii.

Eii va spuneam ca dupa plimbarea de la Refugiul Agatat, si aventura de la Calcescu, pentru unii se facu timpul de plecat acasa, iar pentru mine si Mariuca, aventura continua.

Vorbisem din iunie cand umblam dupa rododendron, (parca va mai amintiti nu?) sa ajung din nou la Silviu si sa bantui si partea aia de Parang. Zis si facut. Dupa ce ne despartim de gasca, punem pe drum spre Petrosani, iar de acolo cu telescaunul sus in statiune.

Urma a doua zi sa vina si perechea „M&M”, adica Mircea Miclea si Mircea Mois, osenii mei preferati. Cu Mircea Miclea ma vazusem in iunie in Rodnei, dar cu Mircea Mois nu ma mai vazusem de 2 ani de la tura din Maramures.

Apar ei urmatoarea zi dimineata si ne hotaram sa facem o tura scurta, (avand in vedere ca mersesera toata noaptea pe drum) pana la Lacul Mija si inapoi, urmand ca a doua zi sa-i dam bataie spre Parangul Mare.

O sa vedeti totusi ca, socoteala de la pensiune nu se potriveste cu cea de pe traseu, mai ales cand Mariucai i se pune pata pe ceva.

Deci hai la drum. Vremea era cam „nehotarata”, cand se innora si dadea cate un strop doi, cand se limpezea, asa ca ne-am echipat cu tot ce trebuie, ca sa nu avem surprize pe sus si plecam cu voiosi, cu gandul sa mergem cat ne va lasa. Daca vedem ca se pune urat, ii dam inapoi, daca ne lasa ne facem traseul.

Incepem sa urcam, usor, usor (Doamne, urasc urcarea aia. Scoate sufletul din tine.) si la panoul informational, facem dreapta pe traseul de sub creasta marcaj, banda rosie (BR). Lasam Parangul Mic pentru intoarcere. Adevarul ca nu aveam nici un chef sa urc panta aia. Mai degraba o cobor.

Peisajele ce ni se ofera de-a lungul traseului, iti taie rasuflarea. Toate vaile erau invaluite in aburii ce se ridicau din pamant, si incepuse sa se formeze asa zisa „mare de nori’. Superb, nu te mai saturai sa privesti.

Faceam cativa pasi, si auzeai un aparat ca se declansa. Mergeam incet sa admiram si sa ne umplem sufletul de frumos, de liniste, de puritatea oferita de acele locuri. Fiind luni, nu era absolut nimeni pe traseu, doar noi patru si aburii ce se ridicau din vai.

Incet, incet, ajungem in Saua Izvorului, unde incepem sa gasim tufe de rododendron inflorit a doua oara.  Si vreau sa spun ca era la fel de mult aproape ca in iunie, cand umblam dupa el ca nebunul prin toti muntii. O minunatie. Eu cel putin eram in al noua-lea cer, si cataram toate pantele numai ca sa fac poze, sa am amintiri cat mai multe.

Vremea, tinea cu noi cat de cat. Mai ne baga in ceata, mai se lumina, mai adia cate un vanticel, de te facea sa pui geaca pe tine. Era numai buna de facut traseu, nici cald sa scoata sufletul din tine, nici rece sa pui haine chiar groase.

Ajungem si la marcajul de intersectie, de unde traseele se despart. Pe punct galben (PG), se coboara la lacul Mija iar inainte pe banda rosie (BR) se merge spre Varful Carja si Varful Parangul Mare, traseul de creasta.20180827_13381620180827_133824

Facem un popas mai lung aici si un mic picnic, ca era deja in jur de pranz si „sorichetele” rodea in stomac. Ne intindem un pic in iarba inca verde si stam asa „ascultand linistea”.

Eii, si cum stam noi asa numai ca o aud pe Mariuca mea ca zice;20180827_124028

„Auziti, ce ar fi daca am merge noi spre Carja si Parangul Mare?” Mi-a cazut fata instantaneu. Mie nu prea imi place sa schimb planurile din mers. Plec setat pe o chestie si trebuie sa o duc la capat. Pas de te intelege cu ea. Ii explic ca as vrea sa ajung la lac si ca a doua zi aveam traseul spre varfuri, dar ea nu si nu. Ca cine stie a doua zi ce va fi, daca e vreme rea, daca se simte obosita, plus ca pana la lac sunt doua ore si ceva, iar pana la Carja o ora si ceva. Ca in caldare e ceata si nu vezi nimic, iar pe sus pe creasta ai momente cand se risipeste si ai niste privelisti superbe, etc. Caut ajutor la „M&M”, dar ei saracii nu mai ziceau nimic dupa logorea ei. Asa ca ramane Carja, iar Mija daca e sa avem timp la intoarcere, sau a doua zi daca vremea ne permite. Imi era ca daca nu sunt de acord cu ea, ma asteptau vremuri grele cand ajungeam acasa. Cum conservele toate le luasem cu noi pe munte, acasa nu mai aveam decat niste branza. Si sa mananci zi de zi branza goala (ca nici rosii nu-mi dadea, sunt sigur) nu prea imi convenea.

Ne despartim aici de Mircea Miclea, care avea nu se simtea prea bine si continuam in trei pe creasta cand invaluita in ceata, cand degajata de ea, oferindu-ne asa cum a zis consoarta mea niste peisaje de vis. Trebuie sa recunosc pana la urma ca a vut dreptate. In vale era totul acoperit de o ceata foarte deasa, iar sus pe creasta aveai intr-adevar momente de limpezeala, si privelistea era superba.

Ajungem si la Refugiul Carja. Amplasat foarte bine in valea aia si lipit de stanca, dar intr-o stare jalnica. Nu aveai cum sa te asezi jos sa te odihnesti. Ploua in el, noroi, mizerie, dar in caz ca te prinde pe sus vremea rea, decat nimic e bun si ala (vorba romanului). Pacat ca nu e renovat sa-ti asigure un minim de conditii.

Intalnim si o turma de mioare in calea noastra. Stam un pic de vorba cu ciobanul si mangaiem dulaii, care venisera pe langa noi, ne-au mirosit si au vazut ca nu reprezentam nici un pericol pentru turma au inceput sa se gudure, doar, doar s-or lipi de ceva, satui de atata zer cat mananca. Stiu ei ca de la drumeti, mai se lipesc de „bunataturi”.

Ii dam bataie inainte pe ultima urcare spre varf, cu vremea de partea noastra. Odata s-a risipit ceata, descoperind in partea stanga sub noi, valea cu lacul unde trebuia normal sa mergem iar in fata aveam salbatica Custura a Carjei.

Ajungem intr-un sfarsit si pe varf, unde ne asezam batraneste si admiram privelistea ce se deschidea ochilor nostri. In fata aveam traseul spre Parangul Mare (cel mai inalt varf din masiv cu cei 2519 metri ai lui), cu saua Gemanarea si varful cu acelasi nume, pe care jocul norilor cand o ascundea privirii noastre, cand o descoperea, oferindu-ne un spectacol de neuitat. In vale puteam admira caldarea Slivei, cu lacurile Carja, Slivei, lacul Verde si alte mici tauri si paraiase desprinse din acestea. Nu mai spun de salbaticia grohotisurilor de pe pante. Ceva care te face sa te opresti si sa reflectezi la cat de mic si neinsemnat esti in fata acestor creatii a naturii. Un fir de praf in univers, ce poate fi spulberat in orice moment, daca acesti „Mama Natura” se supara pe tine. Norocul nostru e totusi ca ea e blanda cu noi. Se mai supara din cand si cand si ne mai da cate o palma, sa ne demonstreze ca e mult mai puternica ca noi si daca ar vrea sa ne faca rau, intr-o clipita nu am mai exista, dar totusi ne iubeste. Sa speram ca ne va iubi si ne va mai suporta inca mult timp de acum incolo , indiferent de cat rau ii facem noi .

Stateam noi asa relaxati, ca nistea soareci in siloz, cand deodata dinspre Parangul Mare, Isi face simtita prezenta Mos Ilie. Odata a inceput sa duruie cu caruta pe sus, suparat ca i-am stricat siesta, noi niste muritori de rand. Vedeam dinspre varf si dinspre Caldarea Rosiile cum se ridica ceva amenintator, negru si il auzeam pe Mosneag cum face ca toate alea de nervi ca inca nu ne miscam fizicul din fieful lui. Pesemne ca l-am suparat rau. Ii stricasem fengsui-ul. Trebuie sa-i intelegi si pe batrani.20180827_15455220180827_160826

O luam  la cu norii, ceata si nervosul de Mosneag dupa noi. Ajungem din nou la intersectia de trasee si hotaram sa o luam tot pe sub creasta, in caz ca Mosneagul ne ajungea din urma si incepea sa arunce cu sageti in noi. Am ratat Parangul Mic din cauza Mosneagului ala nabadaios. Nu era de mine ca am fost in iunie pe el, ci de Mircea si de Mariuca. Dar totusi siguranta e pe primul loc. Daca ne prindea pe sus cu trasnete si fulgere, nu era prea bine. Asa ca am dat blana pana la pensiune si numai ce ajungem ca se dezlantuie potopul. Pot sa zic ca am fost norocosi si de data asta. Barbosul l-a tinut pe nabadaiosul de Ilie la o palavra, pana ne-a vazut pe noi in siguranta, dupa care l-a lasat sa-si faca de cap. Neinteresant pentru noi ca acum eram la adapost si la caldura. Asa ca i-am facut in ciuda si de data asta.

A doua zi, parca Mariuca mea a avut gura aurita. Zicea ca are febra musculara si ar vrea sa se odihneasca. O credeam, dupa atatea zile de „balaurit”. Si nu au fost trasee usoare sau scurte, ci destul de grele. Adevarul e ca ma dadeam eu gorila in dungi, dar si eu aveam nevoie de o zi de relax. Sa stau asa sa savurez o bere pe terasa, sa mananc ceva dupa care sa scarpin purecii pe burta. Sau numai sa stau la povesti cu Silviu, Iepurasul si prietenii lor. In plus sa fac acelasi traseu pana la Carja ca sa ajung la Parangul Mare imediat nu prea mai avea farmec. Colac peste pupaza Mos Ilie nu se dadea plecat de pe creasta. Tot bubuia si vocifera pe sus. Asa ca am zis pas in ziua aia si am stat pe ciuci la pensiune. I-am lasat pe „M&M” sa mearga, mai ales ca Mircea Miclea datorita faptului ca nu s-a simtit bine cu o zi inainte si nu a putut ajunge pe varf, a tras sa mearga in orice conditii meteo. Au avut noroc pana la urma, ca Mosneagul numai a facut valuri, dar nu a trecut la „fapte mari”.

Am stat la povesti si am fost cu Silviu la un prieten de al lui care e administrator la o cabana, undeva in padure. Nu o gasesti daca nu-ti spune cineva ca e acolo. O locatie superba, intr-o poienita, departe de tot ce inseamna galagie.

Eii dragilor, aici se incheie periplul nostru prin Parang. Mai am de colindat pe acolo, nu am reusit sa fac chiar tot ce mi-am propus, dar nu-i timpul pierdut si Parangul nu se muta de acolo inca cateva milioane de ani. Ma reincarnez eu de vre-o cateva sute de ori si el tot acolo e.

A doua zi coboram si purcedem spre Fundatura Ponorului. Un loc unde imi doream din tot sufletul sa ajung, macar intr-o tura de o zi, daca mai mult nu aveam timp acum.

Dar stati aproape daca vreti sa vedeti imagini de acolo.

La buna vedere.

received_1017815384912881

 

 

 

 

Anunțuri publicitare
Publicat pe Un comentariu

Hai hui prin Parang. Partea a doua. Cu cortul la Lacul Calcescu.

Salutare dragilor. Va spuneam in povestioara anterioara, ca urmatorul „popas”, al periplului prin Parang, era Lacul Calcescu (sau Galcescu, in unele publicatii).

Dar intai, facem un mic popas la Stana Stefanu pe Transalpina, unde urma sa ne mai intalnim cu niste prieteni care voiau sa urce cu noi la lac si pentru a manca celebra tocana de berbecut. Drept sa spun nu m-a dat pe spate. Fata de acum 6 ani cand locatia stanei era mai jos, de data asta, era ceva cu multe oase, fara gustul ala care il tineam minte. Oricum ca sa umpli stomacul dupa traseu, merge, dar….

Pana la urma prietenii nostri se hotarasc sa nu mai urce, una din fete; Mary, avea ceva probleme cu mijlocul, asa ca decid sa puna cortul la Obarsia Lotrului si eventual sa faca a doua zi tura pana la lac.

Noi ne vedem de treaba noastra. Eram croiti, in ciuda oboselii, sa ajungem unde ne-am propus. Planul initial a fost sa plecam din Saua Urdele, pe banda rosie (BR), pana in Saua Plescoaia, de unde, pe triunghi rosu (TR), prin Hornul Lacurilor, pana la Vidal si Pencu, iar de acolo la Calcescu.

Numai ca Tomi, ne spune ca totusi prin horn cu rucsac mare e un pic mai greu si e mai bine sa mergem pe traseul care pleaca de la Cabana Aviatorilor, (amplasata langa Obarsia Lotrului), pe cruce rosie (CR). E si mai frumos si e mai scurt, pentru ca poti merge cu masina pe forestier pana in carare.  Avand in vedere ca stie Parangul ca pe buzunarele lui, am optat pentru varianta asta.

Asa ca back de la Stefanu la Obarsie, unde am facut stanga pe un forestier si am ajuns la cabana. Forestierul asta se continua inca cativa kilometri pana la intrarea in poteca, si e chiar foarte bun sa mergi cu masina chiar cu o garda mai joasa pe el, dar are la un moment dat o panta mai abrupta, nu e lunga, si ne-am ca speriat de ea. Nu am vrut sa fortam totusi masinile si le-am lasat la cabana. Am tras pe dreapta, (mare greseala, ca dupa aia am vazut ca era numai pantuta aia si cu putina atentie se putea trece), rucsacele in spate si la drum nenica. Forestier, ce-mi place mie la nebunie. Cand am ajuns la poteca deja injuram mai urat ca un birjar.

Traseul e intr-adevar frumos tare, comparativ cu traseul de creasta. Chiar si pe forestier care merge o bucata de-a lungul Lotrului, era frumos, ca aveai deschidere si vedeai varfurile in fata ta, ici colo erau poienite presarate cu brazi falnici si drepti ce se avantau spre cer ca o sageata.20180824_155249

Tinem drumul ala o bucata buna (mama lui de forestier), despatindu-ne de Lotru, iar peisajul devine un pic monoton (ca orice traseu pe forestier), pana ne reintalnim din nou cu el, si-l traversam intrand pe poteca in padure si incepem a urca.

Nu va speriati ca nu e o urcare sa scoata sufletul din tine, nu inca. Mai e pana acolo. Cam o fuga de catea pana crapa. Traseul serpuieste prin padurea salbatica, neatinsa inca de drujbari si de o frumusete ireala. Aveai impresia ca erai intr-o alta lume. O lume de basm, asteptandu-te in orice moment sa-ti iasa in fata prin aburii ce ieseau din muschiul verde o zana sau un pitic, sa te intrebe de ce le calci taramul.

Trecem din nou Lotrul care, ne-a insotit mai tot timpul prin padure, cand mai pe langa poteca, cand mai la departare, dar ii auzeam tot timpul susurul, ajungem la o panta scurta pe care o urcam si iesim intr-o poiana ce ne-a oferit o priveliste de ne-a lasat fara grai.

Ne continuam drumul prin frumoasa poiana, traversata ici si colo de paraiase, afluenti al Lotrului, admirand si minunandu-ne de ceea ce ne poate oferi natura. Un adevarat colt de rai, mai ca ne venea sa oprim, sa punem corturile si sa petrecem o noapte acolo.

Eii si ajungem la „piesa de rezistenta” a traseului. Urma o panta prin jnepenis. Dar ce jnepenis. Inalt mai bine de 2 metri iar poteca mergea ca printr-un tunel prin el. In plus nu mai era poteca normala, mergeai pe tancuri de pietre ca si prin Retezat. Pietre umede si alunecoase, plus ca avand rucsac mare te agatai in crengile de jneapan care te dezechilibrau. O adevarata provocare bucata aia de traseu. Trebuia sa ai mare grija ca daca te tragea jnepenisul si alunecai pe vreo piatra riscai cel putin o luxatie frumoasa. Dar cu toate aceste mici neajunsuri, tot incantati eram de frumusetea si salbaticia locului. Mergeam ce mergeam, mai faceam cate un popas intr-un luminis printre jnepeni si admiram privelistea ce se deschidea sub noi, cu frumoasa poiana de basm prin care am trecut.

Traseul continua de-a lungul raului, pe pietre si pe langa jnepeni,

pana iesim intr-un luminis si deodata ni se dezvaluie in fata ochilor lacul, in luciul caruia se oglindea frumoasa creasta a Parangului.

Obositi, dupa atata mers, ne intindem corturile si facem un picnic, cand, iata ne ies in cale o turma de miei cu un ciobanel si trei catei, (nu, nu, trei turme de miei cu trei ciobanei)

Ce ziceti? Daca Miorita nu era scrisa, o scriam noi la Calcescu.

Ne bucuram de un frumos apus, (trebuia urcata panta din spate ca sa facem poze faine, dar nimeni nu mai avea chef de urcat), mai stam la o poveste la lumina frontalei si la „camera” la somn ca urmatoarea zi chiar aveam „treaba”.20180824_20231620180824_211518

Ce poate fi mai frumos decat sa te trezesti dimineata intr-o liniste profunda, si sa-ti bei cafeaua mangaiat de razele blande ale soarelui care se ridica deasupra crestele muntilor oglindite in apa lacului? Ce hoteluri de 5 stele, ce pensiuni cu buchetul de margarete? La hotelul nostru de 1000 de stele a fost de 1000 de ori mai frumos decat la orice Hilton sau Sheraton.

Odihniti si plini de energie, ne adunam la „sfatul batranilor”, sa hotaram cum abordam traseul care il hotarasem pentru ziua respectiva. Aveam in gand urcarea in creasta si de acolo pana in Saua Piatra Taiata, coborare pe la Lacul Zanoaga si intoarcerea la corturi. Tura faina si destul de grea. Acum aveam doua variante la urcare, prin Hornul Lacurilor sau pe nemarcat direct de la lacul Pencu pe grohotis pana sus pe Muntele Calcescu, sau Saua, cum vreti, iar de acolo pe creasta cum am zis.

Ne sfatuim noi si hotaram sa-i dam pe nemarcat, care de jos parea foarte scurt si destul de usor. Mergeam pana intr-un jnepenis, iar de acolo chipurile in 5 minute am fi in creasta. Hornul era aglomerat. Fiind sambata, a iesit lumea la plimbare.

No bun, hai la drum. Plecam de la lac, nu pe traseu, deoarece era un concurs de maraton si orientare montana in ziua aia. Asa ca am luat-o pe stancarie pe capatul opus al lacului, pana am intalnit traseul chiar aproape de lacurile Vidal si Pencu. Mariuca mea, ca de obicei cand e vorba de nemarcat a inceput cu bombanelile. „Da am luat-o pe aici, nu puteam sa tinem traseul, uite ce stancarii, bla, bla, bla”. Eu incercam sa o calmez, vazand ca portiunea aia nu e asa grea, nu prezenta oarece dificultati, atat ca mai aveai stanci mai mari, care trebuia sa le sari. In rest nu era nici o problema. S-a calmat dupa ce a ajuns in traseu si dupa aia la Vidal.

Ajungem si la lacuri, destul de repede, pentu ca nu am mai ocolit Calcescu si acolo, facem o sedinta foto prelungita, avand in vedere ca era timp suficient pentru parcurgerea traseului. Estimasem noi ca in jur de 3 dupa amiaza vom fi la corturi. Era aproape 9 ceasul, timp berechet.

Ne pozam, ce ne pozam pe acolo, stam de vorba cu participantii la concurs si cu voluntarii care asistau pe acolo, schimbam ceva impresii si se facu de dat la deal. Am vazut eu ca cei de la concurs se uita un pic elicoidal cand am spus pe unde avem de gand sa urcam dar de, am pus-o pe seama ca nu urmam traseul, nicidecum de altceva.

Prima parte pe grohotis, nu a prezentat cine stie ce provocare. Cu putina atentie se mergea destul de bine.

In sinea mea ziceam „Daca e asa e bine, merge, in jumate de ora suntem sus”. Mariuca in fata mea, bombanea de mama focului, „Ce am luat-o pe aici, nu puteam tine hornul”, etc. Nu stia cum e pe horn inca. In fine dai inainte de acum. Deja inaintasem mult pe traseu si ca sa cobori era mai periculos. Deci singura varianta urcarea.Urcam si numai il auzim pe Vali Badragan care era inainte ca striga de sus, ” Nu o luati prin jnepenis ca e nasol tare, mai bine incercati prin dreapta, pe dupa stanca”. Pai hai prin dreapta si acolo am dat de mai rau. Panta se ascutea de acolo bine de tot. Nu tu asigurare, nu tu coarda, nu tu nimic. De coborat, nu mai era cum, asa ca dai inainte pe urcare ca niste capre negre. Acum ca era inclinare mare, OK; daca era numai stanca, mai aveai o priza ceva sa te tii, dar era acoperita cu iarba si tufe de rododendron. Iti si era frica sa te tragi de ele ca nu te tineau. Puneam mana pe ele, doar asa usor si ne propteam in bocanci bine si dai in sus. Nivelul de adrenalina era la maxim, nici macar nu am indraznit sa intorc capul sa ma uit in urma. Doar in sus si mi se parea ca nu se mai apropie buza aia care o vedeam si stiam ca ma scoate pe platou. Stateam si gandeam ca daca Doamne fereste un pic m-am dezechilibrat sau se rupa o tufa de rododendron de care ma mai agatam cat de cat usor, ca sa am un pic de avant la urcare, pana jos vraiste ma faceam. Acum eu ca eu, dar ma uitam la Mariuca care e si mai greuta si aveam inima cat un purice. Am bagat-o intre mine si Tomy, dar totusi daca o lua la vale ne ducea pe amandoi in vale fara probleme. Eii, incet, incet, cu gafaituri, strans din dinti si fel de fel de rugaciuni adresate „Barbosului”, am iesit la liman. Uitandu-ma in urma acum, stau si ma gandesc ce a fost in capul meu? Portile Inchise, care a fost cel mai greu traseu facut de mine, mi s-a parut minciuna fata de ce am facut aici. Nu a fost lung intr-adevar, (cred ca nici nu rezistam daca era de lungimea Portilor Inchise) dar ne-a ridicat nivelul de adrenalina mai sus de maxim.

Ajunsi pe platou, am rasuflat usurati ca suntem toti bine, si am inceput sa radem de „nebunia” noastra. Privelistea era extraordinara de acolo. Intr-o parte vedeai lacul Iezer si pana in Transalpina, cu Stana lui Stefanu, iar in celalta parte vedeai lacurile de la care am urcat noi, si valea toata pana la ele.20180825_11304220180825_122403

Ne tragem sufletul pe platou un pic si plecam spre Saua Lacurilor, unde facem un popas mai lung, admirand frumoasa priveliste ce se deschide in fata noastra si hotaram sa nu mai continuam pe creasta mai departe ci sa coboram prin horn catre lac. Coborarea in Caldarea Zanoagei era tot pe nemarcat, iar Mariuca mea nici nu a mai vrut sa auda. Ne-a ajuns portia de adrenalina pe ziua respectiva, plus ca se adunase oboseala dupa atatea trasee, urcat, coborat cu rucsace mari in spate.

Nici hornul nu e chiar asa usor si a avut dreptate Tony, sa urcam pe traseul prin jnepenis. Pe horn cu rucsacul in spate, era mai greu. Nu e cablu, e grohotis mult si e destul de abrupt. Asa cu un rucsacel de tura merge, dar daca ai rucsacul cu tot echipamentul cam dadea cu virgula. Incet, incet am coborat din nou la lacuri si de acolo spre corturi, pe traseu de data asta, ca altfel Mariuca ma bombanea de numa, numa.

Intorsi la corturi, ne-am apucat de gatit vesnica ciorba de sireturi care o mananca orice muntoman care se respecta. Nu stiti ce e ciorba de sireturi? Aruncati un ochi pe povestirile din Retezat si veti afla. O recomand cu toata caldura. Papa bun. Va pun o poza mostra.20180825_16143520180825_163019

Suntem vizitati din nou de turma de mioare. Cred ca pe acolo era drumul lor spre stana. Treceau dincolo de lac si o luau pe pantele care le-am urcat noi, disparand dupa creasta.20180825_17474220180825_174852

Dupa ce trece turma de mioare, primim o vizita neasteptata, de la „capra cu 2 iezi”. Al treilea cred ca il pierduse pe drum. Si cum sunt caprele curioase, au inceput sa-si bage nasul peste tot, pe la corturi, aveam mancare pe piatra care ne servea drept masa si iedutii direct acolo sus. Animale simpatice. Stand noi asa ne gandim ce ar fi sa bem o cana de lapte de capra proaspat. Zis si facut, prinde capra si dai si mulge. Am luat o cana ca sa lasam ceva si pentru iezi. Bun si natural, din varf de munte.

Incepuse sa se insereze si privelistea era una din cele mai frumoase. Era atata liniste in jur, nu auzeai decat greierii in iarba si ciripitul pasarilor. Apa lacului era linistita si limpede iar muntii se oglindeau in ea. Simteam toti cum ne eliberam de stres, uitam de toate grijile, eram parca in alta dimensiune a timpului. Voiam sa se opreasca timpul in loc, sa nu se mai termine acest moment de pace, de liniste si sa raman acolo in acea dimensiune.

Am aprins un foculet micut, stam la povesti ca de ultima seara impreuna. Ne gandeam deja cu parere de rau ca urmatoarea zi coboram si ne vom desparti. Eu si Mariuca continuam, spre Statiunea Parang, unde ne vom intalni cu alti prieteni, dar pentru ceilalti se terminase vacanta. Trebuiau sa ajunga acasa la munca si la rutina zilnica.

Daca tot am facut foculetul ala, prajim si cateva bucatele de sunca pe bat, asteptand ca luna sa apara dupa creasta si sa lumineze frumoasa caldare.

Mai stam ce mai stam, dupa care ne spunem noapte buna si ne retragem fiecare la „bungalowul”  lor, melancolici ca se terminase frumoasa vacanta.

Ne trezim dimineata, si prindem putin dintr-un frumos rasarit, ne bem cafeaua pe malul lacului, strangem „hotelul de 1000 de stele” si pornim spre masini, agale. Nu ne venea sa plecam, am mai fi stat acolo, dar unii trebuiau sa se reintoarca la viata citadina. Cum spuneam, eu cu Mariuca mai aveam cateva zile de balaurit prin zona.

Ajunsi la Obarsie, stam la o tacla in fata unei beri reci, dupa care poza de despartire si fiecare ia drumul sau. Unii spre casa, altii in continuare prin munti.20180826_13105020180826_131046

A fost o tura faina cu oameni minunati, cu multe aventuri si multa voie buna.

Astea fiind spuse dragilor, va las si stati aproape, ca mai am cate ceva de povestit.

P.S. Pozele folosite, nu sunt toate facute de mine. Sunt si poze facute de surioara mea Adelina si de Gabi Roman AKA „Parintelul”

La buna vedere.

received_1017815384912881

Publicat pe 6 comentarii

Hai hui prin Parang. Partea 1, Refugiul Agatat.

Salutare dragilor. Va spuneam ca mai scriu dupa ce trece nebunia cu referendumul. Ei bine s-a dus si asta, acum ramane sa vedem ce motiv de dezbinare se va mai gasi.

Pana atunci insa, hai sa va povestesc ce am facut cat am fost acasa in stationarea asta. Si cum va ziceam in ultima povestioara, am balaurit un pic si prin tara si pe afara. Am inceput cu o excursie de o zi in Delta, care nu o mai adaug la povesti. Stiti deja ce se poate vedea din povestioara asta, sau din asta care e mai recenta. Si cum nu sunt pescar sa ma laud cu captura unui somn de vre-o 3-4 ore sau cine stie ce alt monstru acvatic, nu va mai stresez.

Asa ca o sa trec direct la urmatoarea escapada si anume, balaureala prin Parang. Va spuneam in incheirea povestilor despre rododendron, ca nu mai fac aventuri de astea; plecat de-a lungul si de-a latul tarii, pentru ca e obositor si pierzi multe zile pe drum. Nu cel mai bine mers intr-un masiv, stat acolo o saptamana si batut tot, sau aproape tot, ca sa ai motiv de revenire.

Ei si in iunie cand am fost in Parang, ma intalnesc cu Liviu Tabrea si Tomi Nyulas,20180824_085812

20180823_102847

care imi zic ca „numai sa vii, ca urcam la Refugiul Agatat, sa vezi cat ii de fain facut”. Ce am scapat de ei? Eu aveam in plan pana la urcarea la Calcescu, sa merg sa stau la Oasa 2, 3 nopti. Cand a auzit Liviu, numai foc si para s-a facut. Ma pun cu nebunul? Hai ca venim , ce era sa facem. Dau un chiot pe Facebook, si din doi, ne strangem vre-o zece insi.

Ne dam intalnire la cabana Gropa Seaca, in Cheile Jietului, care sa va spun drept, mi-a placut cum arata. Nu am intrat in camere, dar afara pe terasa, in sala de mese, la bai, foarte curat, oamenii amabili si mancarea foarte buna, si la gust si la pret. Am zis sa ma cazez odata acolo in periplurile mele.20180822_162511

Fetele mele, cand am ajuns la Obarsia Lotrului, adica aproape de a incepe aventura, erau in culmea fericirii. Si dai zeci de selfie, si asa si stai fata si asa. E o boala si cu asta, dar poti sa le zici ceva? Ca sareau cu gura pe mine amandoua de nici toata apa Lotrului nu ma spala. Asta e, taci si inghite Stefane.20180822_153643

In fine, dupa ce au terminat cu pozatul la drum spre punctul de intalnire. Ne dam mainile pe acolo, ne pupam, bem si o berica rece, ne mai pozam odata si hai la drum.20180822_175613.jpg

Se poate intra in traseu, chiar din fata cabanei. E o poteca care coboara prin padure si da in sosea de unde mai mergi o suta de metri si de acolo stanga pe forestier marcaj Punct Rosu. Sau se merge pe sosea pana la forestier si de acolo cu Domnul inainte. Forestier, il urasc si mergi cam 3 kilometri pe el. Cu rucsac mare in spate, cam naspa.20180822_182303 Dar nu ne plangeam, eram dornici de drumetie, de liniste, de natura, mai faceam cate un popas, ca doar nu ne fugarea nimeni. Inca era vara si ziua era destul de lunga, se intuneca in jur de 9. Asa ca nu era bai.20180822_182104

IMG_20180824_084512490

Lasam in sfarsit forestierul si incepem sa urcam pe carare prin padure. Alta viata, parca picioarele mele aveau aripi. Peisajul e superb, salbatic, iti taie rasuflarea. Fiind si in cursul saptamanii, nu era absolut nimeni, pe traseu doar noi, pasarelele si salbaticiunile care banuiesc ca se ascundeau cand auzeau vocile noastre.

Ajungem incet, incet si la refugiu amplasat pe o stanca (de asta ii si zice Agatat), si care a fost renovat curand. Toate sculpturile care le vedeti, au fost facute de Liviu Tabrea si carate cu spatele de Tomi, si nu numai. materiale, etc. Omul asta a pus suflet acolo si e pentru el ca si a doua casa.20180823_081842