Publicat pe Lasă un comentariu

Prima intalnire cu Macinul. Culmea Pricopanului.

V-am promis ca va povestesc cum „am facut cunostinta” cu Macinul, va tot „amenint” cu asta de ceva timp si uite ca a venit vremea sa ma tin de cuvant. Am inceput si eu cu povestile despre Macin ca neomul. V-am povestit despre o drumetie in toamna, care era deja a patra si despre ultima la bujori si testoase. In loc sa incep cum era normal, am luat-o de la mijloc ca Pacala, sau ca Dorel, mai nou apelativul pentru cei mai saracuti cu duhul.

Va mai spuneam ca din 1984, de cand locuiesc pe meleaguri dobrogene, nu m-a interesat absolut niciodata, ce e acolo. Nici nu am cautat sa ma documentez macar, cu toate ca am trecut de atatea ori prin zona cu masina, cand mergeam spre Moldova si chiar imi placea drumul mai mult ca cel prin Harsova pe la Gura Ialomitei. Imi placea prin padurile de la Slava si pe dealurile alea pe la Atmagea. Era mai pitoresc decat dezolantul peisaj din Ialomita. Si cu toate astea, nu am dat doi bani, pe ce e acolo. Ma gandeam, ca sunt doar niste dealuri cand treceam. Ce sa caut eu aici, pierd timpul de pomana. Adevarul ca de la sosea nu-ti dai seama. Vezi niste dealuri golase dupa ce treci de Cerna, iar vara in arsita aia specifica zonei, ti se par dezolante, prafuite, pline de ciulini, tufe de macesi, arbusti piperniciti si turme de capre sau oi.

Cand mi s-a aprins becul? Pai prin 2015, eram la nava si ma uitam pe net pe grupurile montane pe care sunt si numai vad eu un evenimnet; Tura in Macin, Culmea Pricopanului, Varful Tutuiatu, bla, bla bla. Ma uitam ca broasca la inundatie si nu intelegeam. In sinea mea ziceam ce naiba si astia nu mai au cum sa pacaleasca pe cei mai slabi de inger? (era tura pe bani, organizata de unul din asa zisi „ghizi”, care au aparut acum pe net mai ceva ca ciupercile dupa ploaie.) Ce naiba sa vada acolo, ca sunt niste dealuri golase. Din curiozitate, hai sa dau si eu un search pe net sa vad ce ii atrage pe ei asa tare in Macin. Ei, si numai dau de o groaza de articole, de poze, cu peisaje cu bujori, cu flora, cu testoase, intr-un cuvant „All Inclusive”. Stefane zic eu, mare natarau esti, de atatia ani ai frumusetile astea sub nasul tau, la o fuga de catea pana crapa si tu umbli tranca pe alte coclauri la sute de kilometri. Uite asa mi s-a pus pata, sa ajung neaparat in Macin. Am venit in iarna acasa si deja aveam programul facut, in plus nu voiam momentan sa merg iarna intr-o zona pe care nu o cunosc deloc si fara sa adun toate informatiile despre trasee, lungimea lor, etc.

Si uite asa se facu primavara, sfarsit de martie, cand nu am putut sa plec nicaieri, pentru ca pe toate zonele dadea vreme urata, doar pe Dobrogea fain. No bun, daca e bine in Dobrogea , hai in Macin gata, ajunge cu amanatul. Hai sa vedem despre ce e vorba acolo.

Vorbesc cu fratiorul meu (pe timpul ala umbla si el pe munte) si cu inca un prieten virtual pana atunci pe Facebook (Laurentiu), care vazusem ca a fost in Macin destul de recent pe Culmea Pricopanului si hai drum nu?

Ne dam intalnire la Macin in oras, dupa care ne intoarcem spre Manastirea Izvorul Tamaduirii, care e la 3 km de oras spre Constanta. Din drumul national se face un drum de tara spre cariera si de acolo stanga spre manastire. Masinile se lasa in spatele manastirii langa o padurice, unde e si loc de campat. Nu e intr-o stare asa de stralucita intotdeauna, multumita „pelerinilor” si a tot felul de „turisti” cu gratarul. De multe ori gasesti mizerie pe acolo. Chiar la un an dupa aia am fost cu cortul si a trebuit intai sa adunam multimea de peturi, cutii de bere, pungi si alte „amintiri” lasate de alti semeni de ai nostri, care chipurile au iesit la iarba verde. Cu toate ca e o ghena mare de gunoi langa padurice, erau imprastiate peste tot fel de fel de „suveniruri”

Traseul spre Culmea Pricopanului incepe de acolo, pe langa un izvor, numit de localnici „Fantana de Leac”si are ca marcaj, banda albastra albastra (BA). Eii si unde ziceam eu ca sunt doar niste dealuri acolo, cand incepi sa o iei pieptis, parca nu ti se mai par „dealuri”. Ori fi ei micuti, dar urci brusc pana ajungi in creasta.

Sa va spun drept, cand am inceput sa urc si sa descopar ce e acolo, am ramas cracanat instantaneu. Noroc ca aveam bretele la ciorapi, ca altfel ma trezeam cu ei in vine. Ziceam ca nu e mare lucru de ei, ca daca nu au peste mia de metri nu am ce cauta pe acolo, dar m-am inselat amarnic. Sunt de o frumusete si o salbaticie aparte. Vezi toate formatiunile alea de pietre aruncate parca de un urias, la intamplare. Macinate si lustruite de trecerea timpului si de capriciile vremii, cu forme care mai de care mai ciudate. Cascam gura mai ceva ca la dentist si ma miram de ce vedeam.

Ajungem pana la urma si sus in creasta si acolo alta surpriza. Privelistea care o aveai pana departe spre Dunare intr-o parte, iar pe cealalta parte tot vedeai coamele acelor „dealuri” care se intindeau cat vedeai cu ochii. Si eu unul care ziceam ca e doar bucata aia ce se vedea de la sosea.

Pucedem pe creasta inainte si ajungem la „piesele de rezistenta” a Culmii Pricopanului. Prima e”Sfinxul din Macin”. O piatra slefuita de vreme, ce dintr-o parte arata ca un sfinx.

Adevarul ca nici nu stiam ca e un Sfinx in Macin, si abia acasa am citit dupa aia, ca piatra respectiva se numeste Sfinxul din Macin.

A doua formatiune, care dupa mine e si cea mai spectaculoasa prin forma ei, care zic eu ca e unica, e o formatiune de pietre, modelate de-a lungul a milioane de ani sub forma unui pumn strans, cu un deget aratand spre cer. Ce o semnifica oare? Ce a vrut natura sa ne spuna modeland aceste pietre in felul asta? Doar ea ne poate raspunde.

Spuneti voi, daca nu e ceva cu totul si cu totul deosebit, daca nu te face sa te gandesti ca intr-adevar cel mai bun artist e chiar natura insasi, care de-a lungul timpului, creeaza si da forme uimitoare unor banale pietre.

De aici se coboara, la un loc de popas, unde traseul pentru picior, se intersecteaza cu un alt traseu pentru biciclete. Se poate iesi langa cariera, sau se continua spre creasta, printr-o padurice.

Fiind inceput de martie, flora si fauna specifica Maciului, abia se „trezea la viata”, nu era inca verdele ala care o sa-l intalnesc doua luni mai tarziu, iar testoasele inca hibernau. Doar ici si colo cate o floricica isi itise capul prin iarma inca cruda si cativa copacei infloriti. Dar faptul ca nu era inca verde si plin de flori, nu facea sa ca acest traseu sa-si piarda farmecul si frumusetea. Salbaticia lui te lasa fara grai si in plus aveam toate acele formatiuni stancoase care pareau ca niste flori insirate de-a lungul crestei.

Incet incet, ajungem si la capatul traseului, cand seara incepea sa coboare linistit peste acel frumos peisaj, pietrele luand o culoare rosietica in bataia soarelui. Ne indreptam spre masini, fericiti si incantati de ceea ce am descoperit dupa atatia ani la doi pasi de casa. V-am zis, nu ma asteptam sa gasesc atata frumusete si asa peisaje la doi pasi de casa. Si asta a fost doar inceputul. Peste doua luni cand m-am intors din nou de la nava, primul drum care l-am facut a fost in Macin cu cortul. Dar asta in alta povestioara. Mai aveti de asteptat, pana la ea.

Ei dragilor, acesta a fost primul meu contact cu Muntii Macin. Va invit si pe voi cei care nu ati ajuns niciodata sa veniti si sa-i descoperiti. Nu sunt Fagaras, Bucegi sau Piatra Craiului, dar daca nu iei in seama inaltimea, sunt locuri unde zici ca esti in unul din ele.

Cam asta fiind zise, va zic la buna vedere si stati aproape, Va Urma …..oare ce?

Anunțuri publicitare
Publicat pe Lasă un comentariu

Operatiunea Dragobete. Prietenii Muntele Chitara & Focul la Padina.

Salutare dragilor. Iar a trecut ceva timp de cand nu v-am mai spus o poveste. V-am lasat sa va odihniti si apoi daca scriu in fiecare zi cate una, mi-e sa nu raman fara subiecte si sa nu va mai pot stresa. Nu ca nu as mai avea ce povesti, mai sunt destule. Cred ca sunt pe la jumatea „aventurilor” dar, mai rarut ca e mai dragut nu?

Parca va spuneam ca, dupa Fundatura Ponorului, aveam planificata de Dragobete, o excursie in Bucegi la Padina, alaturi de grupul PMCF (Prietenii, Muntele, Chitara & Focul). Un grup frumos de baieti si fete, care chiar stiu sa organizeze ture in care faci si drumetie si te si distrezi. Daca va amintiti, v-am povestit cum a fost anul trecut de Rusalii, in Delta Dunarii. Nu ma apuc sa-i laud prea tare, sa nu ziceti ca le fac reclama, dar sa stiti ca merita sa mergi cu ei, daca vrei sa te distrezi un weekend, sa mai iesi din cotidian, din starea aia de sobrietate, care ne este impusa la locul de munca sau in societate. Era ultimul weekend acasa, inainte de a pleca pe mare si chiar aveam chef de o distractie faina, cu rasete, dans, muzica si un pic de drumetit. Nu mult, doar asa sa ne punem sangele in miscare, avand in vedere ca era iarna si vremea chiar a fost capricioasa in perioada aia, cu viscole, ninsori, etc.

Acum mergem, mergem, dar cum ajungem la Padina? Cum va spuneam, vremea se anunta urata vineri cand era intalnirea, cod de viscol peste tot. Cum urcam acolo? Daca va amintiti, v-am povestit ca in urma cu ceva ani, am avut o aventura la Padina, nu la jumatea lui februarie, ci la inceputul lui aprilie, cand am zis ca raman cu masina prin munti, pana in vara. Acum era si mai rau. Telecabina la Busteni, cum bine stiti, nu mai functioneaza, din motive tehnice si cred ca nu o sa mai functioneze mult timp. Cu masina mea, nu aveam nici o sansa si dupa aventura aia, clar era scoasa din discutie varianta asta. Mai ramanea sa cautam pe cineva, care face curse offroad, in zona. Zis si facut. Dau cateva telefoane, gasim transport si „pe cai tata”, ca aveam o groaza de treaba. Pot sa va spun ca a fost varianta cea mai buna. Unde nu s-a pus pe seara un vaj, de ziceai ca suntem in Siberia. Cateva masini, care au venit mai tarziu, chiar au avut nevoie de asistenta, pentru ca au ramas inzapeziti pe drumul de Moroieni. Transbucegiul era inchis din cauza pericolului de avalansa in zona Dichiu. Am urcat destul de bine, avand in vedere conditia drumului, cu gheata, zapada, etc. Un mic stop la Bolboci. Un remember al locului unde eu si Mariuca mea ne-am petrecut saptamana de miere, dupa ce ne-am casatorit acum aproape 27 de ani. Vremuri frumoase. La timpul ala o testam, sa vad daca ii place muntele, ca de nu, o lasam acasa si eu tot plecam creanga pe coclauri.

Ei, am ajuns, ne-am instalat, ne-am pupat, etc si hai sa inceapa distractia nu? Ca pentru asta am venit. Chitara, dans si foc de tabara, care nu am putut sa-l facem din cauza viscolului. Ne-am bagat si noi in cabana si am facut ce stim mai bine, PARTY. Prietena noastra Cati Visinescu ne-a intretinut cu cantece de munte, dupa care a urmat o seara nebuna, nebuna, de dans si voie buna.

Dimineata desteptarea si hai la drum. Tura propusa de organizatori, era in Pestera Ialomitei. Nu sunt un fan pesteri, nici eu nici Mariuca, asa ca am ales varianta de a merge spre Saua Strunga. Cam toata lumea ne-a sfatuit sa nu ne aventuram. Dar de, cand mi se pune pata pe ceva, trebuie sa o fac. Nu ca ar fi fost traseul greu. Marea majoritate din voi prietenii mei, stiti ca e plimbare, ca sa-ti faci pofta de mancare. Era zapada foarte mare si te afundai in ea in unele locuri, pana mai sus de genunchi. In plus cand ieseai de la Padina, pe traseu, sufla un vant de te darama. Fara rachete, si cu vantul in fata, mai bateam si cararea, pentru ca nu trecuse nimeni pe acolo de ceva timp, decat baietii de la Scoala Salvamont (pe schiuri), va dati seama ca nu a fost usor.

Am dat noi prin zapada aia si prin vant, dar la un moment dat am simtit ca mi se inmoaie arcurile. Mariuca bombanea in urma mea, ca de obicei cand da de greu, asa ca am facut o oprire sa ne tragem sufletul si sa ne sfatuim, ce facem in continuare. Bineinteles ca la „insistentele” ei, nu am avut ce face decat cale intoarsa, ca altfel cand ajungeam acasa, treceam la regimul de conserve si voiam si eu totusi o mancare adevarata, avand in vedere ca plecam la nava si 6 saptamani iar mancam bularcale. Am stat un pic, am admirat peisajul, ceva poze si intoarcerea spre cabana, ce sa faci?

Era inca devreme cand am ajuns la cabana si nu aveam chef sa ma infund in camera si sa lenevesc. Mai aveam chef de un pic de miscare, asa ca hai totusi spre Pestera. Nu aveam de gand sa intru in ea, pentru ca o vizitasem, dar macar pana la intrare, la biserica, sa aprindem o lumanare si sa mai spunem si noi o rugaciune. Nu sunt genul bisericos, v-am mai spus, dar in locuri ca acestea, ma opresc, stau un pic, mai meditez si mai il rog si eu pacatosul de mine pe Dumnezeu, sa ne ajute si sa ne dea sanatate. Nimic altceva, ca daca esti sanatos, le razbati pe toate. Trupa era deja in poiana din fata pesterii, dupa care cum am spus, urmau sa intre in ea sa o viziteze. Noi am zis pas. Am preferat sa ne plimbam mai mult. Daca sus era vaj, aici in vale, era o atmosfera asa de linistita si de calma, ce te imbia la plimbat si la admirat. Nu batea vantul deloc, iar soarele sclipea pe cerul albastru patat ici colo de cate un nor alb si pufos.

Dupa ce ne-am „linistit”, am luat-o catinel inapoi spre cabana, ca ni se facuse foame, urla mobra in noi, as fi mancat crengi de brad cu gandul la tocana de berbecut pe care o pregatea Dragos, iar in gura mea deja se formase o furtuna tropicala rotativa. Nu mai zic ca in stomac deja era taifun de gradul 3 spre 4 cu risc de a se duce pana in 5. Ajunsi inapoi, surpriza, Dragos inca invartea in ceaun, asa ca am trecut pe varianta de avarie, o ciorba de vacuta, ca sa linisteasca valurile din stomac.

Dupa ce le-am linistit, ce sa fac si eu. Hai sa-i ofer „ajutor” lui Dragos, la ceaun. Impropriu zis ajutor, ca in afara de filmat procesul gatirii si umplut cescutele cu tuica fiarta sau vin fiert, mare lucru nu am facut. Si asta pana m-a luat frigul si am fugit in camera sa mai pun o hainuta pe mine. Odata ajuns acolo, cand m-a plesnit caldura, am lesinat vre-o doua ore in pat si am pierdut exact finalul operatiunii „ceaunul”. In schimb am participat cu toata inima la operatiunea „ia si te indoapa”. Ce sa zic, meritul lui Dragos. I-au inghetat saracului mainile, la cata carne a taiat, cartofi curatati si alte zarzavaturi, dar a iesit ceva bun tare. Nu va pun poze cu „produsul final”, nu de alta dar sa nu incepeti sa salivati sau sa vi se faca rau de pofta.

Urma o alta „seara de foc”. Era invitat Jean Gavrila, care urma sa ne tina un recital cu cele mai faine cantece a le lui. Cine e Jean Gavrila? Daca nu stiti inca, e o voce tanara, care s-a lansat nu demult, dar canta muzica de calitate. Nu genul „lasa-ma papa la mare ca ma mananca intre picioare”, ci muzica cantata cu vocea nu cu computerul. Daca aveti ocazia sa mergeti la un concert de al lui, chiar va rog. Nu o sa va para rau.

Nu e o filmare prea buna, e facut un live cu telefonul, pe care l-am descarcat ulterior, dar sa aveti idee.

Ce a urmat dupa aia? Incercati sa va inchipuiti o gasca de nebuni, pusi pe „fapte mari”, pana la ziua. La un moment dat, am dat de o butelie de heliu, folosita la umplerea baloanelor. Bineinteles, ca trebuia sa inhalam ceva gaz, ca sa vedem cum ne iese o cantare si noua. Poate ne lansam si noi pe scena Romanii au Talent. Va las sa vedeti filmarile ca sa va dati seama de talentul nostru „special” si cand o fi sa participam sa ne votati.

Cum am zis, tura cu distractie la maxim, exact ceea ce am vrut, avand in vedere ca urmatoarele sase saptamani, trebuia sa fiu o persoana sobra. La servici ca la servici nu?

Ei dragilor cam asa se incheie si aventura de la Padina. Urma lungul drum spre casa, dupa care fa bagajul de voiaj, din nou in aeroport si drumul spre Congo sa ma apuc de facut mici. Doar nu credeati ca ma duc de placere in Africa? Baietii astia trebuie si ei invatati cu micul nostru nu?

Stati usor ca nu ati scapat de mine inca. Am terminat eu cu povestile din concediul asta, dar mai am la amintiri, de nu aveti voi ochi sa cititi cat o sa mai povestesc. O sa va trebuiasca ochelari de la atata stat in fata ecranului. Am ramas parca la Cozia, nu? Ma uit din urma si iau la rascolit albumele de poze sa vad cu ce sa va mai stresez. Malta poate, Sicilia si Etna, sau ceva de pe la noi. Vad eu de maine.

Cu astea spuse, va zic dragilor,

La Buna Vedere.

Publicat pe Un comentariu

Sa ne cunoastem tara, etapa a doua. Buila Vanturarita.

Salutare dragilor. Un nou weekend e pe sfarsite. Un weekend mai bun ca vreme fata de cel de saptamana trecuta. Din ce am citit, vremea e in incalzire, s-au anuntat temperaturi pana la 26 de grade. Deci numai bine de drumetit. Ce sa va zic, carari cu soare celor care sunteti pe ele si astept pozele voastre, sa ma bucur si eu macar asa de frumoasele peisaje de toamna de la noi.

Poate va intrebati de ce suna titlul asa, de ce direct etapa a doua. Pai am uitat sa scriu etapa intai, cand am povestit despre Parang. O sa modific titlul povestilor despre drumetiile din acel masiv. De ce „Sa ne cunoastem Tara”? Am eu o „pasarica”…. „bazaie” prin cap si am zis ca pe parcursul mai multor ani (numai sanatate si putere sa bat cararile sa am), sa iau toata tarisoara asta a noastra la batut. In fiecare an cate o zona, cate un masiv. Si am inceput cu acelea unde am fost foarte putin sau deloc. Prima etapa a fost asa cum am zis, in Parang, unde daca, ati citit toate cele trei povestiri, am reusit cat de cat sa parcurg o parte din el. Mai am de mers odata, ca am ramas restant cu ceva varfuri si lacuri, dar cum am zis, sanatosi sa fim si eu si Mariuca mea, ca o sa le facem.IMG_1737

Acum sa trecem la povestea noastra. Buila Vanturarita, cel mai mic parc national de la noi. Dar cu toate ca e micut, e de o frumusete de basm.

Această prezentare necesită JavaScript.

Nu am sa va incarc cu detaliile „tehnice” despre parc (marime, etc), astea toate le puteti gasi pe siteul oficial al parcului.

Voiam de mult sa ajung in Buila dar, mai mereu am tot amanat-o. Ei, anul asta cand umblam, dupa rododendron tranca prin tara, ajungand la Muiereasca, la fratele meu Lucian Talasman, mergand spre Muntii Capatanii, m-am intalnit cu o parte din „Gasca Vesela din Buila”42529943_10209477430132247_3532832156847964160_o si am stabilit ca in toamna, chiar inainte de a pleca pe mare sa facem o tura acolo.

Zis si facut. Am dat eu pe o parte, ei pe o parte sfoara in tara si ne adunam ditamai gasca. Cred ca am fost peste 70 de persoane in weekendul ala. Gasca mare, frumoasa si vesela.

Ei si sa o luam cu inceputul. Cum se ajunge acolo? Noi am folosit varianta satul Cheia si in continuare pe Valea Cheii. Pana in satul Cheia e asfalt, mai cu gropi si denivelari, dar merge cu o masina cu garda mai joasa. Se trece de Schitul Iezer si la cativa Km, la intersectia unde se poate merge spre Schitul Pahomie, se face dreapta si se continua pe forestier, oarecum bun pana la intrare in traseul Brana Caprelor, traseu marcat cu triunghi albastru (TA), de unde sfatul meu e, daca aveti o masina cu garda joasa este mai bine sa o lasati acolo si sa continuati la picior, ori pe brana ori pe forestier, o bucata, dupa care pe poteca din padure pana la Cantonul Cheia, care este singura unitate de cazare din parc.20180921_174040

Daca aveti masina mai inalta gen Logan sau 4×4, se poate continua in siguranta pe forestier. Este oarecum posibil si cu o masina cu garda joasa, dar nu recomand. Mai bine faceti traseul pe picior pe Brana sau chiar pe forestier, daca nu vreti aventura. E mai lung, dar cine va grabeste? 20180921_15010620180921_13561842500474_1929870733772209_1439187916768149504_o

O parte din cei care eram, au hotarat sa urce pe brana, iar altii, printre care si eu cu Mariuca (care sub nici o forma nu a vrut sa auda de brana), am continuat pe forestier cu masinile. Forestierul continua si trece prin tunelul ce strapunge muntele Stogsoare, coborand spre defileul raului Cheia.20180921_16264720180921_162143

Se trece prin rau cu masina, urmarind un traseu marcat cu momai. Cand e apa mare sau iarna, nu e recomandata varianta asta, mai bine cu piciorul.42596871_1929875417105074_698684277323202560_o20180923_112342

Suntem aproape de cantonul Cheia, iar privelişte care ni se înfăţişează este mai mult decât spectaculoasă. În faţa noastră au apărut brusc, impozante, Curmătura Stogşoare si Claia Stramba.
Ajungem si ne instalam tabara, ne reintalnim cu prieteni, din care o parte nu-i mai vazusem de un an, altii de cateva luni, iar unii de 2 saptamani, din Parang.

Această prezentare necesită JavaScript.

Ce poate fi mai frumos decat o reintalnire cu prietenii, plini de voie buna undeva in mijlocul naturii?

Sper ca va dati seama cei care nu ati fost niciodata acolo cat de frumos e amplasata cabana, ce priveliste e si ce voie buna era pe noi.

Cabanierul John, ne-a asteptat cu o ciorba calda din partea casei, restul de udatura aveam noi,

iar seara a inceput frumos langa un foc si in acorduri de chitara sustinute de Marius Mandai de la Calendar si de Danote, continuind pana tarzior in noapte.

Dimineata urmatoare, dupa o seara de cantec si voie buna, ne-am impartit la trasee. Unii au plecat pe creasta, unii prin Chei, unii pe alte trasee. Mariuca mea nu a vrut sa auda de creasta. Si o cred. Inca nu-si revenise dupa socul din Parang cu urcarea de la Vidal. Adevarul e ca nici eu nu voiam o tura lunga si obositoare, asa ca am fost in asentiment cu ea. Nu voiam inainte de a pleca in voiaj sa fac vre-o „aventura”, in plus imi ajunsese cat am balaurit prin Parang si chiar voiam sa stau zilele alea sa ma relaxez in mijlocul naturii, cu o plimbare usoara, la o poveste cu prietenii, la o bere, etc.

Asa ca i-am lasat pe altii sa faca creasta, pentru ca oricum am de gand sa revin in zona si sa o iau de-a maruntelul. Acum efectiv venisem pentru „a lua pulsul”, sa adun cat mai multe informatii si sa sa-mi fac un plan de bataie pe viitor. Poate va aduceti aminte daca ati citit din povestile despre tura la rododendron, ca am restante si in Capatanii si in Parang, asa ca am de planificat o tura mai lunga, in care sa le includ pe toate si sa-mi „dau restantele”.

Ne hotaram sa mergem pe un traseu spre Claia Stramba, nemarcat. Nu fac creasta dar mergem pe nemarcate. Asta-i buna. Dar ni se spuse-se ca e doar de maxim 3 ore, nu de 10-12 ore, ca traseul de creasta.

Plecam insotiti de Danote, care stia „mersurile” pe acolo. La inceput traseul fain, prin padure, de-a lungul raului. Zic eu, e OK de plimbat.

Numai ca incepem sa urcam, intr-un peisaj de o salbaticie cum rar mi-a fost dat sa vad. Tancuri de stanca si pereti drepti ce se avantau spre cer mandri si semeti. Ca sa folosesc un cuvant la moda acum „Bestial”.

Ii dam bataie in sus pe poteca ce devenea din ce in ce mai abrupta. Chiar imi placea si-mi trecuse de oboseala si de gandul unei plimbari relaxante, cum imi propusesem la inceput. Numai ce o aud pe Mariuca mea ca nu ar mai vrea sa urce pe abruptul ala, gandindu-se la coborare. Cum ea are probleme cu glezna care si-a luxat-o prin Cetatile Ponorului, prin Fagaras si prin Retezatul Mic (anul si carlanul), am stat si am gandit ca nu are sens sa o chinui. Daca ii sarea iar glezna, era cam naspa sa coboare de acolo.

Coboram incet, incet de la jumatea traseului si ne hotaram totusi sa mergem de-a lungul raului, pe traseul spre brana, prin chei. Traseul ca si cel spre Claia Stramba de o frumusete si o salbaticie de neimaginat.  Raul Bistrita in zbaterea lui de a iesi spre campie, a taiat in calcarul muntelui, unele din cele mai frumoase si salbatice chei din tara. Peretii albi de calcar care incadreaza raul, te fac sa te simti neinsemnat in fata lor.

Nu ne-am avantat prea departe in chei, ramanand la planul nostru de inceput, o plimbare lejera pentru a ne face pofta de mancare. Cum am zis ramane sa revin si sa stau macar 3 zile pline acolo ca sa fie timp de a umbla peste tot. Nu asa doar o zi plina (ziua de sambata) si sa alerg spre creasta sau pe alt traseu sa-l parcurg.

Această prezentare necesită JavaScript.

Ne intoarcem agale la corturi, unde ne „grupam”, noi cei „puturosii”, care nu au vrut sa urce in creasta si mai stam la povesti, sau mai punem mana sa o ajutam pe Roxana la pregatirea ceaunului pentru „fomistii” ce vor veni din traseu.

Seara, dupa intoarcerea tuturor, ne adunam din nou in fata focului si ne punem pe cantat, acompaniati de cele doua chitari si voci frumoase ale lui Marius Mandai si Danote.

Dragilor, ce sa va mai zic, cam asta a fost mica „aventura” in Buila -Vanturarita, un loc de care pot spune ca m-am indragostit. Dragoste la prima vedere. Un loc unde sigur anul viitor voi reveni si tot in perioada toamnei, cand culorile sunt superbe.

Multumesc inca odata lui Roxana si lui Claus pentru implicare, si pentru toate informatiile care ni le-au oferit. Eu am facut evenimentul pe Facebook, dar Roxana a dus tot greul. Ea s-a ocupat de cazare, mancare, etc. Multumesc deasemenea tuturor celor care au participat. Multumesc lui Marius si Danote care au creeat o atmosfera super cu chitarile lor. Multumesc lui John si Nea Fane pentru gazduire si pentru ciorba cu care ne-au asteptat. Am folosit poze nu numai de la mine, ci si de la o parte din prietenii cu care am fost. Eu am facut putine poze de data asta daca nu am facut traseu prea lung.

A fost o tura frumoasa, cu oameni minunati, veseli, plini de energie si voie buna.

Pana la urmatoare balba pe care o sa o scriu, va zic dragilor

La Buna Vedere.

received_1017815384912881

 

 

 

Publicat pe Un comentariu

Fundatura Ponorului. Locul unde timpul si-a oprit curgerea.

Salutare dragilor. Gata a trecut si weekendul asta, in care sper ca ati profitat de vremea buna si ati umblat prin natura, nu ati stat in casa. Eu nu am putut decat sa salivez uitandu-ma pe pozele voastre. Dar nu-i bai, in 2 saptamani sunt si eu acasa si imi scot parleala pentru toate saptamanile cat am stat pe fieroaica asta.

Terminasem cu drumetiile prin Parang si era timpul sa o punem pe drum spre casa. Numai ca Laurentiu Mohora imi da foc cu o propunere de drumetie undeva, unde doream de mult sa ajung. Ma indragostisem de locul ala numai uitandu-ma la poze puse de altii. Am fost doar de atatea ori in zona, dar nu am avut timp sa merg. Acum am zis: fie ce o fi, mai intarzii o zi si tot ajung.

Despre ce loc e vorba? Ati citit deja in titlu, nu mai e surpriza. Fundatura Ponorului, sau „Palma lui Dumnezeu”. Intr-adevar daca Dumnezeu a vrut sa creeze ceva asemanator cu Raiul, aici a reusit.20180829_125127

Si nu spun de pomana ca aici timpul s-a oprit din curgere, a incremenit. Mergeti si veti avea impresia asta, ca timpul efectiv nu mai conteaza, ca ai dori intr-adevar sa se opreasca si sa nu mai miste nici o secunda, sa ramai blocat acolo pe veci.

Cum era sa-i zic lui Laurentiu nu, cand a venit cu asemenea „tentatie”?

Coboram din statiune si ne intalnim cu el in Petrosani , dupa care plecam pe soseaua ce merge spre Hateg. Dupa Livadia, facem dreapta spre Ponor si de acolo mai departe, trecem Ohaba Ponor si ajungem la Federi, unde lasam masinile si o luam usor usor la pas.

Intram in traseu, pe un forestier, care urca usor prin padure, IMG_115220180829_111928pana da intr-o poienita marcata ici si colo cu stoguri de fan, proaspat cosit de localnici.

Era o zi de sfarsit de august superba si mirosul ierbii proaspat cosite te imbata, mai ceva ca o litra de palinca. Imi venea sa ma intind acolo jos si sa trag un pui de somn, sau macar numai sa stau, sa aud pasarelele ciripind prin copaci si fosgaitul fluturilor ce zburau din floare in floare.

Iesim din poiana si ne oprim inainte de a intra din nou in padure intr-un loc ce-ti oferea o priveliste a vaii superba. Pai numai sa mergem asa, fara sa ne oprim sa admiram ce era in jurul nostru?

Dupa ce ne saturam de admirat, purcedem la drum din nou, cand prin padure, cand prin poienite, scaldate in razele blande ale soarelui de vara, pline de floricele si verdeata.

Traseul pe care mergeam noi, nu are marcaj. Cineva mi-a spus ca sunt marcaje, dar singurele marcaje care le-am intalnit in cale, erau niste foi de hartie plastifiate si au aparut undeva pe la jumatea traseului. 20180829_122038IMG_1189De fapt noi mergeam pe un forestier care, banuiesc e folosit de localnici sa vina la salasurile lor. Nu cunosc zona deloc, era prima data cand ajungeam, asa ca am mers pe unde ne-a dus Laurentiu, care cunoaste bine pe acolo. Si tot undeva pe la jumatea traseului, am gasit niste panouri informative. IMG_118020180829_122823 Intr-un fel poate e mai bine sa ramana asa, accesul sa nu fie chiar asa popular, chiar la indemana oricui. Ma veti condamna ca zic asta, dar daca s-ar da liber si ar sti toata lumea, ar aparea ca in alte zone, liota de „gratargii”. Cu matroanele si copiii muciosi dupa ei, cu muzica la maxim si chiuituri distrugand toata frumusetea acelei zone. Am vazut destule de cand bat tara asta in lung si-n lat. Zone, unde a aparut asfaltul sau forestierul a fost cat de cat amenajat s-au umplut imediat de „lacuste”. Sa nu credeti ca nu-mi place iesitul la un gratar, dar in conditii civilizate. Ai poposit si ai facut ce ai facut acolo, strange frate dupa tine. Nu lasa in urma ca dupa o hoarda de salbatici. Respecta pe cel de langa tine, nu pune muzica la maxim ca de, tu esti cel mai tare din parcare. Las-o la un nivel ca sa poata si ceilalti sa asculte ce le place. Nu Guta la maxim sau mai stiu eu ce alti „zdangatinori”, care cand ii auzi ragand in boxe iti vine sa urli si tu ca lupul.

Dar sa lasam asta si sa continuam cu povestea nu? Mergand asa pe drumeag si povestind ba de una, ba de alta,

odata ajungem in deal, de unde ni se deschide ca un amfiteatru spectaculos Lunca Ponorului sau cum spuneam mai sus „Palma lui Dumnezeu”.

Poti zice cand ajungi aici ca: „există un loc unde urci pe culmi străvechi și aluneci într-un timp îndepărtat când omenirea avea alte rosturi, alte amintiri.” Un loc unde oamenii te primesc cu inima deschisa si-ti ofera din putinul lor, fara sa-ti ceara nimic in schimb. Singura multumire e sa-ti vada fericirea si incantarea de pe chipul tau si faptul ca mai au si ei cu cine schimba o vorba, mai afla „noutati”, ce se mai intampla in lumea larga.

Nu stiu daca fotografiile mele, va arata frumusetea acestui loc. As fi vrut sa fiu un fotograf mai bun, sa surprind mai bine in imaginile mele acel colt de Rai, dar atata am putut. Nu sunt un fotograf profesionist, sa stau minute sau ore in sir sa surprind intr-un cadru un anumit moment. Fac poze din mers, asa cum vede ochiul meu in acel moment.

Mergem de-a lungul poienii, printre stoguri de fan, mici herghelii de cai, unul mai frumos ca altul, de-a lungul raului Ponor, care curge molcom, prin lunca, iar in el poti vedea lucind mici cristale de siliciu, dandu-ti impresia ca e un rau plin cu praf de aur, indreptandu-ne spre un salas a unui prieten de al lui Laurentiu.20180829_133044

Suntem primiti cu bucurie de stapana „conacului”, care nu stia cu ce sa ne mai serveasca. Ne-a poftit la masa dupa ce ne-a omenit cu un paharel de palinca, bucuroasa ca i-am calcat pragul si mai are cu cine sta la povesti. Ne-a aratat animalele care le crestea, intreband daca nu vrem o cana de lapte, sau daca e taia un porc, sa ne gateasca. 20180829_13484120180829_133516Cum spuneam mai sus, bucuria mare a lor era sa te vada pe tine incantat ca ai ajuns intr-un asemenea loc si sa-ti vada chipul luminat de fericire.

Fiind pe graba nu am stat mult, nu mai aveam timp, trebuia sa ne intoarcem la masini si sa pornim spre casele noastre unde ne astepta rutina cea de zi cu zi. Ne uitam la ea cum ne petrecea cu privirea, intristata ca plecam si nu mai stam macar un pic, dar asta e. Promitem ca vom reveni si vom petrece macar o zi sau doua in acel colt de Rai.20180829_135905

Continuam usor de-a lungul raului, pana cand acesta se pierde sub pamant, la buza unei stanci. 20180829_141022