Publicat pe Lasă un comentariu

Operatiunea Dragobete. Prietenii Muntele Chitara & Focul la Padina.

Salutare dragilor. Iar a trecut ceva timp de cand nu v-am mai spus o poveste. V-am lasat sa va odihniti si apoi daca scriu in fiecare zi cate una, mi-e sa nu raman fara subiecte si sa nu va mai pot stresa. Nu ca nu as mai avea ce povesti, mai sunt destule. Cred ca sunt pe la jumatea „aventurilor” dar, mai rarut ca e mai dragut nu?

Parca va spuneam ca, dupa Fundatura Ponorului, aveam planificata de Dragobete, o excursie in Bucegi la Padina, alaturi de grupul PMCF (Prietenii, Muntele, Chitara & Focul). Un grup frumos de baieti si fete, care chiar stiu sa organizeze ture in care faci si drumetie si te si distrezi. Daca va amintiti, v-am povestit cum a fost anul trecut de Rusalii, in Delta Dunarii. Nu ma apuc sa-i laud prea tare, sa nu ziceti ca le fac reclama, dar sa stiti ca merita sa mergi cu ei, daca vrei sa te distrezi un weekend, sa mai iesi din cotidian, din starea aia de sobrietate, care ne este impusa la locul de munca sau in societate. Era ultimul weekend acasa, inainte de a pleca pe mare si chiar aveam chef de o distractie faina, cu rasete, dans, muzica si un pic de drumetit. Nu mult, doar asa sa ne punem sangele in miscare, avand in vedere ca era iarna si vremea chiar a fost capricioasa in perioada aia, cu viscole, ninsori, etc.

Acum mergem, mergem, dar cum ajungem la Padina? Cum va spuneam, vremea se anunta urata vineri cand era intalnirea, cod de viscol peste tot. Cum urcam acolo? Daca va amintiti, v-am povestit ca in urma cu ceva ani, am avut o aventura la Padina, nu la jumatea lui februarie, ci la inceputul lui aprilie, cand am zis ca raman cu masina prin munti, pana in vara. Acum era si mai rau. Telecabina la Busteni, cum bine stiti, nu mai functioneaza, din motive tehnice si cred ca nu o sa mai functioneze mult timp. Cu masina mea, nu aveam nici o sansa si dupa aventura aia, clar era scoasa din discutie varianta asta. Mai ramanea sa cautam pe cineva, care face curse offroad, in zona. Zis si facut. Dau cateva telefoane, gasim transport si „pe cai tata”, ca aveam o groaza de treaba. Pot sa va spun ca a fost varianta cea mai buna. Unde nu s-a pus pe seara un vaj, de ziceai ca suntem in Siberia. Cateva masini, care au venit mai tarziu, chiar au avut nevoie de asistenta, pentru ca au ramas inzapeziti pe drumul de Moroieni. Transbucegiul era inchis din cauza pericolului de avalansa in zona Dichiu. Am urcat destul de bine, avand in vedere conditia drumului, cu gheata, zapada, etc. Un mic stop la Bolboci. Un remember al locului unde eu si Mariuca mea ne-am petrecut saptamana de miere, dupa ce ne-am casatorit acum aproape 27 de ani. Vremuri frumoase. La timpul ala o testam, sa vad daca ii place muntele, ca de nu, o lasam acasa si eu tot plecam creanga pe coclauri.

Ei, am ajuns, ne-am instalat, ne-am pupat, etc si hai sa inceapa distractia nu? Ca pentru asta am venit. Chitara, dans si foc de tabara, care nu am putut sa-l facem din cauza viscolului. Ne-am bagat si noi in cabana si am facut ce stim mai bine, PARTY. Prietena noastra Cati Visinescu ne-a intretinut cu cantece de munte, dupa care a urmat o seara nebuna, nebuna, de dans si voie buna.

Dimineata desteptarea si hai la drum. Tura propusa de organizatori, era in Pestera Ialomitei. Nu sunt un fan pesteri, nici eu nici Mariuca, asa ca am ales varianta de a merge spre Saua Strunga. Cam toata lumea ne-a sfatuit sa nu ne aventuram. Dar de, cand mi se pune pata pe ceva, trebuie sa o fac. Nu ca ar fi fost traseul greu. Marea majoritate din voi prietenii mei, stiti ca e plimbare, ca sa-ti faci pofta de mancare. Era zapada foarte mare si te afundai in ea in unele locuri, pana mai sus de genunchi. In plus cand ieseai de la Padina, pe traseu, sufla un vant de te darama. Fara rachete, si cu vantul in fata, mai bateam si cararea, pentru ca nu trecuse nimeni pe acolo de ceva timp, decat baietii de la Scoala Salvamont (pe schiuri), va dati seama ca nu a fost usor.

Am dat noi prin zapada aia si prin vant, dar la un moment dat am simtit ca mi se inmoaie arcurile. Mariuca bombanea in urma mea, ca de obicei cand da de greu, asa ca am facut o oprire sa ne tragem sufletul si sa ne sfatuim, ce facem in continuare. Bineinteles ca la „insistentele” ei, nu am avut ce face decat cale intoarsa, ca altfel cand ajungeam acasa, treceam la regimul de conserve si voiam si eu totusi o mancare adevarata, avand in vedere ca plecam la nava si 6 saptamani iar mancam bularcale. Am stat un pic, am admirat peisajul, ceva poze si intoarcerea spre cabana, ce sa faci?

Era inca devreme cand am ajuns la cabana si nu aveam chef sa ma infund in camera si sa lenevesc. Mai aveam chef de un pic de miscare, asa ca hai totusi spre Pestera. Nu aveam de gand sa intru in ea, pentru ca o vizitasem, dar macar pana la intrare, la biserica, sa aprindem o lumanare si sa mai spunem si noi o rugaciune. Nu sunt genul bisericos, v-am mai spus, dar in locuri ca acestea, ma opresc, stau un pic, mai meditez si mai il rog si eu pacatosul de mine pe Dumnezeu, sa ne ajute si sa ne dea sanatate. Nimic altceva, ca daca esti sanatos, le razbati pe toate. Trupa era deja in poiana din fata pesterii, dupa care cum am spus, urmau sa intre in ea sa o viziteze. Noi am zis pas. Am preferat sa ne plimbam mai mult. Daca sus era vaj, aici in vale, era o atmosfera asa de linistita si de calma, ce te imbia la plimbat si la admirat. Nu batea vantul deloc, iar soarele sclipea pe cerul albastru patat ici colo de cate un nor alb si pufos.

Dupa ce ne-am „linistit”, am luat-o catinel inapoi spre cabana, ca ni se facuse foame, urla mobra in noi, as fi mancat crengi de brad cu gandul la tocana de berbecut pe care o pregatea Dragos, iar in gura mea deja se formase o furtuna tropicala rotativa. Nu mai zic ca in stomac deja era taifun de gradul 3 spre 4 cu risc de a se duce pana in 5. Ajunsi inapoi, surpriza, Dragos inca invartea in ceaun, asa ca am trecut pe varianta de avarie, o ciorba de vacuta, ca sa linisteasca valurile din stomac.

Dupa ce le-am linistit, ce sa fac si eu. Hai sa-i ofer „ajutor” lui Dragos, la ceaun. Impropriu zis ajutor, ca in afara de filmat procesul gatirii si umplut cescutele cu tuica fiarta sau vin fiert, mare lucru nu am facut. Si asta pana m-a luat frigul si am fugit in camera sa mai pun o hainuta pe mine. Odata ajuns acolo, cand m-a plesnit caldura, am lesinat vre-o doua ore in pat si am pierdut exact finalul operatiunii „ceaunul”. In schimb am participat cu toata inima la operatiunea „ia si te indoapa”. Ce sa zic, meritul lui Dragos. I-au inghetat saracului mainile, la cata carne a taiat, cartofi curatati si alte zarzavaturi, dar a iesit ceva bun tare. Nu va pun poze cu „produsul final”, nu de alta dar sa nu incepeti sa salivati sau sa vi se faca rau de pofta.

Urma o alta „seara de foc”. Era invitat Jean Gavrila, care urma sa ne tina un recital cu cele mai faine cantece a le lui. Cine e Jean Gavrila? Daca nu stiti inca, e o voce tanara, care s-a lansat nu demult, dar canta muzica de calitate. Nu genul „lasa-ma papa la mare ca ma mananca intre picioare”, ci muzica cantata cu vocea nu cu computerul. Daca aveti ocazia sa mergeti la un concert de al lui, chiar va rog. Nu o sa va para rau.

Nu e o filmare prea buna, e facut un live cu telefonul, pe care l-am descarcat ulterior, dar sa aveti idee.

Ce a urmat dupa aia? Incercati sa va inchipuiti o gasca de nebuni, pusi pe „fapte mari”, pana la ziua. La un moment dat, am dat de o butelie de heliu, folosita la umplerea baloanelor. Bineinteles, ca trebuia sa inhalam ceva gaz, ca sa vedem cum ne iese o cantare si noua. Poate ne lansam si noi pe scena Romanii au Talent. Va las sa vedeti filmarile ca sa va dati seama de talentul nostru „special” si cand o fi sa participam sa ne votati.

Cum am zis, tura cu distractie la maxim, exact ceea ce am vrut, avand in vedere ca urmatoarele sase saptamani, trebuia sa fiu o persoana sobra. La servici ca la servici nu?

Ei dragilor cam asa se incheie si aventura de la Padina. Urma lungul drum spre casa, dupa care fa bagajul de voiaj, din nou in aeroport si drumul spre Congo sa ma apuc de facut mici. Doar nu credeati ca ma duc de placere in Africa? Baietii astia trebuie si ei invatati cu micul nostru nu?

Stati usor ca nu ati scapat de mine inca. Am terminat eu cu povestile din concediul asta, dar mai am la amintiri, de nu aveti voi ochi sa cititi cat o sa mai povestesc. O sa va trebuiasca ochelari de la atata stat in fata ecranului. Am ramas parca la Cozia, nu? Ma uit din urma si iau la rascolit albumele de poze sa vad cu ce sa va mai stresez. Malta poate, Sicilia si Etna, sau ceva de pe la noi. Vad eu de maine.

Cu astea spuse, va zic dragilor,

La Buna Vedere.

Publicat pe Lasă un comentariu

Bucegi. Iarna, pe Piciorul Pietrei Arse si Cascada Moara Dracului.

Salutare dragilor. Va spuneam ca dupa distractia din Maramures, se facu timpul de plecat iar pe mare. S-au nu v-am spus? Am uitat iar? Va spun acum. Asa dar, iar 6 saptamani de vazut doar apa si cerul. Dar bineinteles ca au trecut saptamanile alea si se facu de mers acasa. Era martie deja, si chiar ma bucuram ca mai prind zapada. A fost viscolul ala urat in februarie in acel an, cand am avut troiene de zapada inclusiv la Constanta si pe sus prin munti mai ramasese destula si pentru mine, cu toate ca in vale nu mai era pic.

Am ales ca destinatie, Bucegii.IMG_7892 In perioada aia din an nu gasesti atatia papucari si fatuci cu fite pe sus. Nu, ca le ingheata lor cracii in minijup, si lor le crapa pantofii de lac. Plus ca nu se pot urca pe Babe si pe Sfinx sa arate specimenelor de aceesi teapa ce tari sunt ei. Risca sa alunece pe gheata si-si rup gatul. In plus nu mai fusesem in Bucegi de un an jumate. Imi era dor de platoul lor, imbracat in alb si sa inot in zapada pana la brau la fel cum am inotat cu un an inainte.FB_IMG_1457704007161

Prima tura Cota 2000-Piatra Arsa-Piciorul Pietrei Arse-Poiana Stanei Regale-Sinaia.20160309_133402 Era un traseu, care voiam sa-l fac de mult, dar nu am reusit. De cate ori treceam prin Sinaia, ma uitam cu jind de jos, si-mi promiteam ca o sa ajung pe acolo odata. E si uite ca ocazia s-a ivit.20160309_141655

Deci imbarcarea in telecabina si directia Cota 2000. Doar nu credeati ca am urcat pana la 2000 cu piciorul? Nu dragilor, era iarna si dadea cu virgula la timp. Plus ca vremea era schimbaroare acum senin si dintr-o data se punea ceata si un vant de ala de trecea cam prin toate, alea. Nu voiam sa ajungem subiect de stiri, sau sa-i scoatem pe baietii de la Salvamont din casa.

Debarcam la 2000 si directia Furnica. Traseul Cota 2000- Piatra Arsa tine banda galbena (BG). Vezi hartile Muntii Nostrii si deasemnea multe informatii despre Bucegi (si nu numai) puteti gasi pe siteul Romania Natura.IMG_741620160309_103302

Bucegii, ne-au intampinat frumos, cu ceva nori, dar si cu momente de vizibilitate foarte buna.

Ce-mi placea ca era linistit. Pentru mine unul care locuieste intr-un oras supra aglomerat, poluat din lipsa spatiilor verzi, galagios, cu oameni, tot timpul grabiti si nervosi, era raiul pe pamant. Peisajul hibernal, era de vis. Tot platoul acoperit de zapada, alb, brazdat doar de urme de schiuri, sau de pasii celor care au trecut inaintea noastra pe traseu. Nu prea imi mai venea sa plec de acolo in ciuda frigului, si a cetii care usor usor ne invaluia.

Coboram incet Furnica, pe zapada inghetata, fara sa mai punem coltari si alte minuni tehnice in picioare. Nu era pericol, si chiar imi venea sa ma pun pe fund sau pe burta pe rucsac  (sa-l folosesc ca sanie la fel ca in copilarie) si sa-mi dau drumul pana jos.20160309_10590720160309_110259

Pana la Piatra Arsa pe platou, cum va spuneam, a fost o incantare. Nu ne grabeam deloc, chiar daca era ziua scurta, aveam timp berechet si chiar de ne prindea intunericul in coborare pe la Poiana Regala, nu era bai, eram deja jos aproape de oras.

Ajunsi la Piatra Arsa, era normal un stop nu? O ciorba calda, sa ne mai pua sangele in miscare dupa frigul de afara era necesara. Mie mi-a placut intotdeauna acolo. Au mancare buna si in plus am gasit intotdeauna ce era in meniu, nu ca in alte parti, scris in meniu fel de fel de chestii, si pana la urma nu au decat o zeama de sireturi, si un felul doi in farfurie de culoarea vantului turbat si cu un gust de zici ca mananci laturi. In plus personalul e amabil, si poti face o gluma, nu se uita la tine daca esti mai glumet elicoidal ca la babuin. Nu stiu conditiile de cazare, nu am stat niciodata, dar cred ca sunt bune.20160309_121129

Dupa bine meritata pauza, la drum iar. Deja afara se pusese ceata si incepuse sa ninga, asa ca am tras un picut mai repede sa ajungem la padure, sa trecem de portiunea aia mai „dificila”de traverseu. De la cabana traseul de urmat pe Piciorul Pietrei Arse tine banda albastra (BA). La fel recomand folosirea hartilor si aplicatiei Muntii Nostri, pentru cei care nu au fost. Informatii gasiti si pe siteul Romania Natura. Un site foarte bine pus la punct cu foarte multe informatii despre trasee, forme de relief, fauna si flora din masivele muntoase de la noi.

Ne cam facusem probleme de pomana pentru portiunea aia de care va ziceam. Zapada era inghetata si tinea bine. Nu erau nici un fel de crapaturi sa zici ca pleaca, zapada proaspata deasupra doar ce se punea atunci, plus ca nu e nici mare . Am trecut cu bine si am ajuns in poteca sub Piciorul Babei.

Ningea asa de frumos, linistit cu niste fulgi mari, ca ne-am oprit un pic la bancute sa admiram si sa ne incarcam cu energie. Stiam ca jos sigur ploua si nu ne prea tragea ata in vale.

Si intram si in padure. Aici a trebuit un pic de atentie, pentru ca poteca avea gheata, dar stratul prospat si subtire de zapada, o acoperise si mai iti fugea piciorul.

Dar incet, incet ajungem si in Poiana Stanii Regale, unde ninsoarea s-a transformat intr-o ploaie rece, care si deasa care te patrundea peste tot. Ca si-n tura de anul asta in vara, nu am pus suprapantalonii, nici macar in rucsac si apa scursa de pe geaca, a trecut prin pantaloni, pana la piele. Diferenta fata de vara era frigul. Se pusese si un vanticel rece si grisinele mele incepuse-ra sa se resimta. Am cam strans din dinti pana jos la Furnica si mi-am dat singur palme si nu ca sa ma incalzesc, ci ca sa ma pedepsesc singur pentru prostia care am facut-o. Nu ar fi prima oara si banuiesc ca si voi mai uitati cate ceva inainte de plecare. In drumul nostru am gasit si un mic buchetel de ghiocei. singurii in traseul ala. Ma asteptam in poiana sa gasim mai multi, dar am fost dezamagit.

Cu chiu cu vai am ajuns si la masina, si de acolo la pensiune, murati si rebegiti ca niste catei. Tremuram din toate alea si am intrat direct intr-un dus fierbinte. Nici mancare nu ne-a mai trebuit, nu am mai iesit nicaieri. Direct in pat la caldura dupa frigul indurat pe ultima bucata de traseu.

Urmatoarea zi, aveam in plan o urcare in Baiului, dar vezi ca vremea si-a facut de cap pana dupa amiaza. A plouat de a rupt si ne-a dat planurile de drumetie peste cap. Am pus si noi fundul in masina si am plecat spre Bran, unde ne-am cazat, urmand sa ne intalnim in urmatoarea zi cu alti prieteni sa facem o tura de la Simon pana la Cascada Moara Dracului si intors prin Poiana Gutanu inapoi in Simon. In Bran cand am ajuns, vreme faina tare, am avut parte de o seara linistita si un asfintit frumos.

Dimineta, gata la drum. Ne strangem gasca faina, echiparea si pe traseu, spre cascada.

Am lasat masinile, inainte de Monumentul militarilor israeliti, si de acolo pe triunghi galben (TG), in sus prin padure pana in Poiana Gaura. Urcarea prin padure cam plictisitoare in perioada aia de an. Peisajul tern, frunze moarte pe jos, copaci goi si uscati, dar in gasca trece repede.

Incet, incet cu cat castigam in altitudine si peisajul se schimba, zapada incepand sa imbrace brazii si poteca.

Ajungem si in Poiana Gaura, unde ne desfatam cu frumoasa priveliste oferita de stancile ce incadreaza Valea Gaura, una din cele mai frumoase vai din Bucegi si de abrupturile Gutanului. In plus gasim foarte multi ghiocei si branduse care isi itisera capusorul din zapada inghetata. Liber la fotografiat dragilor.

Dupa ce ne-am facut damblaua cu zeci de poze in toate pozitiile, ne continuam drumul spre cascada, care era inghetata, dar tot oferea o priveliste frumoasa. Acolo un popas mai lung, nu ca nu am fi facut tot drumul popasuri, dar era timpul sa mancam ceva, ca sorichetele facea scandal prin stomacul nostru. Din Poiana Gaura se ia traseul cruce rosie (CR), ce vine din Bran, prin Poiana Zanoaga, Saua Polite si continua prin Valea Gaura spre Saua Hornurilor. De acolo se poate cobora prin Hornuri la Malaiesti sau dreapta spre Omu.

Avand in vedere ca era inca iarna in toata regula, nu am mers mai sus sa intrim in canion si mai departe spre traseul care l-am enumerat mai sus. Am facut cale intoarsa spre Poiana Gaura din nou unde am tinut traseul spre Poiana Gutanu, pe marcaj triunghi albastru (TA). Traseul merge pe sub Abruptul Gutanului, Seii Batrana si Saua Tapului, invaluite in ceata care din cand in cand se imprastia oferindu-ne o frumoasa priveliste a salbaticiei si maretiei Bucegilor.

Traverseaza deasemenea cateva paraiase si vai, pana iesi in Poiana Gutanu. Valea Catunului, Simon si inca una doua fara nume. Frumos, salbatic si linistit. Se auzeau doar vocile noastre si suierul vantului ce adia usor printre brazi.

Ajungem si la stana din Poiana, la timpul ala fiind nelocuita. Am facut si acolo un mic popas pentru a admira privelistea de care inca eu nu ma saturasem.

Ce mi-a lasat un gust amar acolo, a fost faptul ca am gasit adapostul din stana, vandalizat, plin de mizerie sticle goale, scanduri rupte din priciuri si arse. Bataie de joc. Vandalism facut gratuit de niste animale, ca oameni nu-i pot numi, care nu gandesc ca adapostul ala poate folosi si chiar e vital in caz ca esti prins de o furtuna pe munte. E un adapost lasat de ciobani deschis pentru a fi folosit de oricine pe timp de iarna si de vreme rea. Si ce m-a frapat ca am vazut acolo doar sticle de Jack Daniels, JEB, cutii de Tuborg, Calsberg, sticle de Finlandia si cutii de Red Bull. Ori sa nu-mi spuneti mie ca vre-un cioban bea asa ceva? Si atunci ma intreb oare cine? Faptul ca e forestierul care merge pana acolo, faciliteaza accesul cu vre-un jeep si cativa descreerati, au gandit ca e numai bun ca loc sa faca vre-un dezmat, fara a gandi ca locul ala poate folosi ca adapost cum am zis mai sus unor drumeti, care vin pe munte nu pentru party cu sticle de whiskey, si muzica la maxim, ci doar pentru placerea de a fi in natura si a te bucura de liniste. Nu stiu, a ajuns asta un obicei al unora. Distrugerea refugiilor si adaposturilor din munti si nimeni nu ia nici o masura. Doar posturi si discutii pe Facebook. In fine sa nu deviez prea mult de la frumosul povestirii. Cum am zis am stat un pic afara si am admirat maretia si salbaticia stancilor invaluite de nori, dupa care ne-am vazut de drum.

Traseul merge de-a lungul poienii, unde mai vedeai ici colo cate un petec de zapada si care era toata un covor de ghiocei si branduse. Un micut colt de rai, pentru mine, care asa cum v-am spus sunt satul de betoane si asfalturi. Nu se putea sa nu facem cateva zeci de fotografii, acelor gingase flori.

Acolo e o intersectie de trasee. Traseul nostru cu triunghi albastru (TA), intalneste traseul cu triunghi rosu (TR) ce merge in saua Batrana, spre refugiu, ce vine din Moeciu de Sus, traseul de banda rosie (BR) spre Saua Strunga si refugiul cu acelasi nume, ce vine tot din Simon dar prin Bangaleasa si traseul care o sa-l urmam noi de banda albastra (BA), ce ne duce la masini si de acolo pe forestier back in Simon. Traseul coboara prin poiana, dupa care intra in padure, unde la un moment dat gasim o zona de hrana pentru animale salbatice (m-am mirat ca mai exista asa ceva) si un foisor de observare sau vanatoare.

Am mai stat o zi in zona, ne-am odihnit picioarele inainte de Cozia. Am facut o plimbare de la Casa Folea pana in Saua Joaca. Nu am mers mai departe spre Vladusca si sa urcam, pentru ca vremea iar ne-a jucat feste, si-n Crai nu te joci.

Am preferat sa luam masina si sa facem o pantofareala pe la Cheile Gradistei, unde la un moment dat s-a luminat si am avut o priveliste a Craiului superba.

Ei dragilor, asta a fost cu Bucegii in iarna spre primavara lui 2016. Cam lunga povestirea, o sa va cam doara capul dupa ce o cititi. Nu-i bai, luati un paracetamol ceva, sau o gura de cafea si trece. De aici plecam spre Cozia. Aveam in plan urcarea la cabana, si batut un pic zona pe acolo. Dar asta intr-o alta poveste.

Pana atunci la buna vedere.

received_1017815384912881

Publicat pe Lasă un comentariu

In Cautarea Rododendronului. Incheiere.

Salutare dragilor. V-am lasat o zi sa respirati, doar nu era sa o tin continuu, fara sa aveti o mica pauza nu? V-am lasat momentul asta de respiro, ca dupa ce termin cu rododendronul, incep cu amintirile. Va spuneam am multe, multe amintiri. Si nu v-am spus inca povestea din Delta. Deci aveti de suportat inca multe. Pana plec acasa si incep sa bantui prin tara ca sa nu mai am timp de povestit, mai sunt 4 saptamani. Chin mare.

Ei si cum spuneam ce e frumos trece repede, nici nu stiu cand s-au scurs zilele. Mai aveam o zi de stat in Rodnei, zi in care planificasem o urcare pe Varful Ineu. Asa cum spuneam, tura asta nu a fost sa ating varfuri. Tinta era locurile cu rododendron, atat. Dar avand o zi in plus, am vorbit cu Emil Jarda sa ne gasim si sa mergem pe Ineu. Cu ocazia asta ne cunosteam personal.

Dar vezi ca Mos Ilie, tot contra noastra. Ne trezim dimineata la 6 si ploua de rupea. De fapt toata noaptea a plouat. Ce sa faci? Am vorbit la telefon, sa stam linistiti. Mergem sa vizitam manastiri, si alte obiective in zona.

Incepem cu manastirea Cormaia. Situata pe Valea Plesei, din Cormaia. Conform site-ului Protopopiatul Ortodox Roman Nasaud, „La inceput aici a fost construita o biserica, a carei istorie se pierde in negura timpurilor. De la aceasta au ramas doar cateva icoane ce se gasesc in bisericuta de lemn, ridicata ulterior in 1636 de calugari veniti de la Manastirile Neamt si Putna din Moldova. Manastirea a fost distrusa in anul 1761 din ordinul generalului Bukow. Doar micuta bisericuta a scapat flacarilor. De-a lungul timpului (250 de ani) aceasta micuta bisericuta, a fost stramutata in mai multe locuri, pana in 2003 cand s-a reintors pe vechea ei vatra si s-a inceput restaurarea.”

Intr-adevar, bisericuta de lemn e ceva deosebit. Eu nu sunt un tip religios. Ma dezgusta ce fac preotii din ziua de azi. Imbracati in aur, cupole poleite tot cu aur. Taxa de aia, taxa de aia. In fine, nu vreau sa incep o discutie, care nu-si are sensul in aceasta povestire. Poate unii dintre voi sunteti mai religiosi ca mine si nu vreau sa fiu condamnat.

In interior fiind monument national, nu am avut voie sa fotografiem icoanele vechi, si iconostasul. Le-am admirat, si ne-am minunat cum au rezistat atatea sute de ani. Intr-adevar deosebite. Pictura aia veche, facuta fara tehnica moderna, Adobe, sau mai stiu eu ce programe de grafica.

Tot ploaie si cand am iesit din manastire, unde sa mergem? Ce sa facem? Mircea Miclea ne spune de o alta manastire, dar tocmai la Targu Lapus. Tot asa o manastire, mai noau decat Cormaia, dar frumoasa si renumita. Asezata pe un deal si cu o priveliste super. Manastirea Rohia. Nu auzisem de ea, daca nu sunt cu manastirile, bisericile, habar nu aveam.

Construita in 1923, se vede ca este mult mai faimoasa si mai vizitata decat retrasa Cormaia. Cladirile mult mai mari si mai fastuoase. In plus se construieste in incinta un ditamai centrul cultural. O cladire ca o cetate. Si biserica in sine arata ca o cetate. Cei care din voi ati fost acolo stiu despre ce vorbesc.

Intr-adevar privelistea de acolo e frumoasa. Cum e amplasata manastirea sus pe deal. Pacat ca ploua si nu am putut face poze ca lumea. Totusi mai mult mi-a placut micuta Cormaia. Mai intima, mai simpla, te imbia mai degraba la reflectare si la rugaciune. Nu pot zice ca Rohia nu e faina, dar e acelasi fast si grandomanie, care o vezi in marea majoritate a manastirilor si a bisericilor de la noi. Ceva de acum comercial. Sa vina credinciosii si sa doneze. Nu neg ca de-a lungul timpului, in istorie, biserica a fost ca un leagan de cultura pentru popor, dar a si profitat din plin de nestiinta si credinta marii majoritati. Si asta se vede in timpurile noastre. Acele lacase de cult care deja sunt palate. Ori Hristos a zis „Mergeti si nu luati nimic cu voi. Nu va trebuie adapost, traiti doar cu ce vi se da”. (Nu e exact cum scrie in Biblie, dar intelegeti substratul). In ziua de azi in numele lui Hristos se cer miliarde si nu prea am vazut ca biserica sa faca cine stie ce mari opere de caritate. Doar mega constructii. Na ca am zis-o pana la urma. Ma puteti condamna pentru ceea ce am scris acum, dar asta e opinia mea. In fine, terminam cu vizitatul lacaselor de cult si ne intoarcem in Sangeorz Bai, unde ne despartim de Mircea, ne viziteaza si Emil. Cu ocazia asta ne-am cunoscut personal, dupa care pregatit bagajul pentru drum.

A doua zi ne luam ramas bun de la meleagurile bistritene, unde oameii ne-au primit asa de frumos cu inima deschisa si cu bucurie. Mos Ilie incepuse sa-si faca de cap bine prin zona, asa ca iar ii tragem teapa si plecam spre meleaguri branene,

unde am fost invitati de prietenul meu Costi Taposu si parintii lui, sa petrecem macar o zi.

Daca am promis, am promis. Am fost primiti cu inima deschisa si de Costi si de parintii lui. Am incercat daca tot eram acolo si tata lui Costi cosea sa trag si eu o brazda. Bine ca nu am taiat picioarele nimanui. Imi place la coasa dar sa stau lungit in fan si sa privesc.20180625_11213020180625_112402

Nu am stat linistiti nici acolo. Am facut o plimbare pana „in vale” cum ii zice Costi, la o poienita unde au un adapost pentru vite si o casuta.

O poiana frumoasa la baza Craiului, si langa un paraias care susura asa de frumos si cu multe flori, in special bulbuci, car asa cum v-am mai zis sunt unele din florile mele favorite.