Publicat pe Lasă un comentariu

Zurli Zburli prin Apuseni

Salutare dragilor, nu va era dor de o poveste de a mea? Nu prea cred, ca nu am primit nici un mesaj de a mai povesti ceva. Bine nu am primit la fel nici unul de a ma opri ca va plictisesc. Asta inseamna ca adevarul e undeva pe la mijloc, nici nu va stresez prea tare, dar nici nu va omorati dupa balariile care le tot indrug pe blog.
Va povesteam, ca dupa mica perioada de relaxare , ce a urmat coborarii din Retezat, urma intalnirea gastii de Zurlii. Nu toata gasca, care e destul de mare, ci doar o parte functie de cum au avut liber. Ne-am adunat cativa, care la fel ca si mine nu au toate tiglele pe casa, le-a plecat un iepuras din cusca si acum umbla dupa el pe coclauri.20170219_111842

Voiam sa exploram putin prin Trascau si cum hotarasem tura asta de cateva luni, am inceput sa caut cazare in zona. Si ma uit eu intai la Rimetea. Fratele meu niste scoruri de-ti sarea clopul din cap pana sus pe Piatra Secuiului. Aveam nevoie si de o pensiune mai mare, ca sa putem sta toti la un loc. Asa gasisem cate ceva dar 2 sau 3 camere, ori noi aveam nevoie de peste 10 camere. Am incercat sa negociez cu un nene, nici vorba. In capatana lui, cand a auzit cam cati am fi ce a zis: Stai ca ma scot pe tot anul cu toate ca e sezon mort. Februarie, cine naiba umbla pe coclauri decat niste zurlii ca noi. M-am uitat si pe la Intre Galde, la fel. Cam o bagasem pe maneca, gandind ca o sa cancelez tura, sau o sa stam rasfirati prin sat, daca nu gaseam ceva. Timpul trecea si data de adunare se apropia si eu nimic, nimic.

Pana la urma tot cautand, am gasit ceea ce ne trebuia. Era putin mai „sus” fata de unde voiam la inceput, chiar langa Baia de Aries si anume la Brazesti. Faptul ca nu depindeam de magari, carute sau alte atelaje cu 4 roti, avand masini nu ne incurca ca era mai departe un pic. Decat sa dau 200 de lei pe o camera pe noapte, mai bine merg 2 zile cu masina 30 de km dus, 30 intors si tot nu ies la banii aia.

Ne-am cazat la Pensiunea Shanti, IMG_3493un loc care il recomand din tot sufletul tuturor, care vor sa mearga in zona. O pensiune cu bun gust, cu teren foarte mult in jur, unde vara poti sa-ti petreci ziua relaxandu-te, daca nu vrei sa mergi pe munte. Proprietarul Calin David,20170216_140900

un tip extraordinar, un om de munte in adevaratul sens al cuvantului. Cunoaste zona foarte bine si daca ai nevoie de sfaturi ti le ofera cu draga inima. Cand are timp, te insoteste, sau merge cu tine pe traseu. Ce sa zic, e una din locatiile din zecile prin care am trecut unde ma intorc cu drag. De fapt tot am zis de atunci sa ajung cumva primavara in zona, cand infloreste totul dar, cararile m-au purtat prin alte zone. Nu e timpul pierdut (cred ca v-ati saturat de vorba asta). Caline iti promit ca revin. Cand? Nu stiu, dar te sun inainte. Cateva poze cu un apus fain tare, soarele in coborarea lui spre locul de nani, se ascundea dupa brazii din curtea pensiunii.

 

Ne adunam noi, care cum poate ajunge, unii mai devreme ca zile, altii doar de vineri cand aveau liber. Hotarasem sa facem vineri, cand ajungeau toti Scarita Belioara, iar sambata sa mergem la Huda lui Papara. Asa ca parte din gasca care a avenit de miercuri dupa amiaza sau miercuri seara,am mers joi cu Calin la o plimbare pe un „nemarcat”.

Un traseu fain pe muntele din fata pensiunii, nu greu doar de incalzire pentru tura de a doua zi. Dupa ce trecem puntea peste Aries,20170216_101757 incepem o urcare destul de lejera pe langa o padure cu frunzele copacilor scuturate si patata ici colo de verdele brazilor,

 

 

pana ajungem , in golul alpin printre capite de fan si salasurile de vara a localnicilor.

 

De acolo de sus aveai o deschidere superba de unde puteai admira in voie domoalele culmi ale Apusenilor, culmile Metaliferilor si a Trascaului si Valea Ariesului invaluita in aburii ce se ridicau din pamantul incalzit de razele firave ale soarelui ce-si facea aparitia timid printre fuioarele de aburi.

Mai faceam cate un popas langa o troita sau intinsi pe iarba arsa de gerurile iernii, care  nu trecuse inca (eram la jumatea lui februarie) si care a fost destul de blanda pana atunci (abia dupa aia si-a intrat deplin in drepturi, daca va aduceti aminte). Depanam povesti din drumetii, amintiri si faceam fel de fel de glume. Nu ne grabeam, aveam toata ziua la dispozitie, traseul fiind usor si era pacat sa nu profiti de o zi asa de frumoasa in plina iarna.

Incet si fara graba iesim din traseu, chiar in marginea satului, de unde trebuia sa o luam pe o ulita, sa ajungem la sosea si de acolo la pensiune. Vreau sa spun ca ulita aia a fost cireasa de pe tort a traseului. Daca nu am avut zapada, macar noroi sa avem. Am iesit la sosea avand pe bocanci cel putin un kilogram de noroi de ala de facea priza si nu se desprinde. Am mers pe acolo ca pe alunecus, cu grija sa nu cumva sa cadem, sa ne facem ca porcii.20170216_160752

Pe seara au mai aparut cativa zurlii, iar vineri dimineata, efectivul era complet si plecam spre Scarita Belioara, una dintre cele mai frumoase rezervatii geo-botanice din tara. Fiind iarna, nu ne-am putut bucura de frumusetea florilor si vegetatiei ce creste in aceasta rezervatie, multe din ele unicat, dar aveam salbaticia stancilor si o minunatie de cer in dimineata aia de iti taia rasuflarea.

Rezervatia naturala Scarita Belioara se afla in masivul Muntele Mare din Apuseni si aici se gasesc mai multe specii rare de plante: sângele voinicului, argințica, mărtăloaga, căldărușa, gențiana, buzata, crinul pestriț. Dar toate aste le poti admira primavara si vara. Acum cand scriu randurile astea, mai ca ma gandesc in vara sa trag o fuga pe acolo, sa renunt la traversarea crestei Fagarasului si sa merg in Apuseni. Nu stiu ce sa zic, abia am convins-o pe Mariuca anul asta sa-mi indeplinesc acest vis, de a traversa Fagarasul si mi-e ca daca renunt, alta sansa nu o sa mai am.IMG_4764

Incepem sa urcam, prin stanga, pe  punct rosu si cruce rosie trecand printr-o frumoasa poarta, traseul mergand, ba prin padure, ba prin poienite. Am preferat varianta de urcare pe aici, o sa vedeti de ce mai tarziu.

Poteca ne duce in urcare, cand prin padure, cand prin poienite impodobite cu salasuri a localnicilor si stoguri de iarba cosita, ca mai in tot Ardealul. O adevarata frumusete acum, dar va inchipuiti primavara si vara cum e acolo?? Raiul pe pamant. Bineinteles ca facem pauze cat mai lungi, pentru adevarate sedinte foto, care mai de care in diferite ipostaze si in diferite locatii.

Trecem si de acea portiune La Stanci cum este numita, fara probleme. Aici trebuie un pic de grija la urcare, mai ales daca e umed, iar daca e gheata automat coltar. Noi am gasit uscat asa ca nu ne-a creeat probleme.

DSC04646

20170217_120457

Dupa, ce trecem de La Stanci, ajungem in poiana La Mateoaie, unde urmeaza o pauza destul de lunga de rehidratare si nelipsita sedinta foto.IMG_4785

IMG_4783

Aici este ultimul loc de pe traseu unde va puteti aproviziona cu apa. Este un izvor undeva la marginea padurii destul de puternic. Va faceti plinul ca pana la intoarcere ioc apa, si nu e inca jumatea traseului.

Inca un pic de urcare prin poiana si ajungem pe Platoul Sesul Craiului, exact in inima rezervatiei Scarita Belioara. Va spuneam daca era vara, cred ca peisajul era superb. Totul verde, inflorit. Si peisajul de iarna are frumusetea lui, dar sa fie imbracat in alb. Nu prea era zapada, ici colo cateva petece. Oricum ne bucuram de drumetie, si de faptul ca eram impreuna un grup de prieteni ce nu se vazusera de ceva timp.20170217_135802

Ne continuam traseul pe punct rosu,20170217_134219 spre marginea abruptului, unde normal stop pentru poze, si ceva in stomacel. Era de pranz si rodea sorichetele in stomac.20170217_153945

IMG_4922

De acolo traseul intra in padure si va spuneam la inceput ca e mai bine ca am plecat pe urcare pe sub poarta si nu pe varianta cealalta pe forestier, deoarece padurea prin care am trecut, odata era afectata de un incendiu ce fusese in vara sau toamna, poteca nefiind in momentul ala eliberata complet. A doua din Poiana Cornul Pietrei, e o urcare destul de abrupta prin padure pe poteca umeda, alunecoasa si printre arborii cazuti in urma incediului.  Daca urcam pe acolo scotea sufletul din noi, asa pe coborare incet, incet, am dus-o la capat.20170217_155059

Trecem si de portiunea asta mai „dificila” iesim in poiana care am mentionat-o mai sus, si ne continuam drumul, cu glume, poante, susanele, si alte mistouri.20170217_16505620170217_165118

Traseul continua pe un forestier, care la un moment dat devine destul de abrupt. Pentru a evita coborarea pe acolo, am facut stanga pe o potecuta, care se observa foarte bine din acel drum si am iesit intr-o frumoasa poiana.

Nimanui nu ii place sa mearga pe forestier prea mult. Pe mine unul, mersul pe forestier, o ora sau doua ma oboseste mai ceva decat daca as urca continuu pe poteca acelasi timp. Ne continuam drumul prin acea poiana, insotiti de cainii de la stana care se afla acolo si invaluiti in culorile unui frumos apus,IMG_4985

IMG_4983

admirand deasemenea frumoasa intrare in Pestera Cosul Boului. Un alt „must do” cand voi mai ajunge in zona.

Obositi si incantati, am ajuns la masini si la drum spre pensiune, unde a urmat „sedinta tehnica” de seara.

Ultima zi, hotarasem sa mergem la Huda lui Papara, dar ni s-a spus ca e inchisa, si inundata, asa ca am schimbat traseul spre Vanatarile Ponorului si frumoasa Cascada Dalbina, acum inghetata.IMG_5025IMG_5076Loc de o rara frumusete, priveliştea de aici, cu un perete gigantic, patat din loc în loc de fasiile vinetii ale apelor, in contrast bizar cu albul-cenusiu al calcarelor, de la care vine si numele de „vanatare”, te lasa pur şi simplu fără cuvinte.

Rezervatia Vanatarile Ponorului, aflata la marginea sud-vestică a culmii Bedeleu, conţine uriasul aven oval Vanatarea , iar in capătul acestuia se află Peștera Dalbina, in care dispar apele vailor Ponorului, Poienii și vaii Seci, pentru a aparea in celalalt capat, in Huda lui Papara.

Legenda spune ca ori de cate ori lacurile din peştera Vanatarele Ponorului ieşeau din albie, inundând-o, era un semn că balaurii se scaldau în lacuri. Astfel, Vanatarele Ponorului au rămas în memoria populara drept tăramul legendar al balaurilor gigantici, numiți șolomani în limbaj vechi. Aparuse chiar și meseria solomonar, asumata de barbații curajoși care se incumetau să intre în adancurile peșterii pentru alungarea balaurilor.

Ei si duminica urma din nou despartirea, cu promisiunea sa ne regasim cat de curand. La mine trecusera aproape cele 6 saptamani de stat acasa. Urma o noua tura pe mare, unde am facut planurile de intalnire in Ceahlau la Dochia. Dar pana sa ajung acolo, am mai colindat un pic pe la Poiana Narciselor, prin Rarau, si un pic prin Calimani. Asta ca sa nu stau acasa. Asa ca stati pe faza urmeaza….

Cam asta a fost aventura din iarna lui 2017.

Cu bine dragilor si nu fiti stresati inca, mai am o groaza de povestit. Abia de la 100 de povesti in sus va puteti plange. Momentan am putin peste 30, mai e cale lunga pana la suta.

received_1017815384912881

Publicat pe Lasă un comentariu

Relaxare undeva prin Ardeal

Salutare lume buna. Sper ca sunteti bine si mai puteti suporta inca o povestioara. Va promit ca asta nu o sa fie asa lunga ca celelalte (S-o credeti voi. Va spun asta ca sa va fac sa pierdeti din timpul vostru sa cititi ce indrug eu aici).

Va spunean ca din Retezat, am coborat cu o zi mai devreme decat era programat si ne-am indreptat spre Aiud, la invitatia lui Toni si Erika Grecu, 20170212_094402

de a petrece cateva zile in casa lor de vacanta dintr-un satuc idilic, undeva prin Ardeal.20170213_10253320170212_101639

20170215_100834

Chiar simteam nevoia amandoi, de a sta cateva zile „sa ascultam linistea” doar. Si vreau sa spun ca locatia unde au Familia Grecu casuta lor de vacanta e perfecta pentru o astfel de „activitate”. Satucul situat undeva intre dealuri la cativa kilometri de Aiud te indeamna la visare, la meditatie, sa stai afara pe terasa sau in livada, sa auzi doar ciripit de pasarele, cand si cand un cocos care canta, sau un caine care latra, fara huruit sau clacsoane de masini, fara tipete, urlete, sirene de salvari sau politie. Doar liniste si pace. Imi inchipui cum e acolo primavara sau vara cand tot e verde. Toni imi spunea, ca de cand inverzesc copacii si pana pica frunza, nu vezi satul din deal, de unde cobori spre el. Atata vegetatie, este.

Fotografiile fiind facute iarna, in februarie, nu va puteti da seama de frumusetea acelui loc. Daca nu aveam meseria care o am, (faptul ca plec de acasa mai bine de jumate de an si nu pana ici colo ci la mii de km distanta, iar Mariuca ramane singura si in caz de necaz sau ceva, e greu pentru ea fara cineva apropiat pe langa), intr-un loc ca asta as fi vrut sa ma mut si sa stau.  20170215_101112

Sa trecem peste nostalgii, si alte sentimente lacrimogene si sa revenim la povestioara noastra.

Ajungand sambata, aveam in plan sa urcam pe Piatra Secuiului duminica, dar iar socoteala din targ nu prea s-a potrivit cu cea de pe drum. Am stat noi si am gandit ca dupa atat efort prin zapada din Retezat, meritam cateva zile doar de relax, de plimbari usoare, fara sa tocim bocancii prea mult. Piatra Secuiului ramane tot acolo, si am motiv sa mai vin in zona. Adevarul e ca ne simteam obositi si ne gandeam ca urma in cateva zile intalnirea Zurliilor si aveam iar de tras.

Hotaram sa vizitam in prima zi Cetatea Alba Carolina. Nu mai fusesem de cativa ani buni, iar atunci cand am fost ultima data, nu era aranjata ca acum. Ne urcam in masini si pe aici ti-e drumul.

Frumos, ce pot sa zic, se poate si la noi daca este vointa.

Intorsi la cabanuta, primesc un telefon surpriza de la dragul nostru prieten Mircea Miclea, care a auzit ca suntem in zona si fiind pe aproape intr-o cursa a zis ca trece cateva momente macar sa ne vada. Nu ne mai vazusem de ceva vreme, mai bine de un an de la tura din Rodnei, si Padis20170212_19593120170212_195538

Am depanat amintiri pana seara tarziu, cand fiecare s-a retras. Unii mergeau la munca, noi aveam de colindat sa exploram un pic zona.

A doua zi, dupa cafeaua de rigoare am zis sa mergem un pic la Ramet, sa vizitam manastirea si sa incercam sa intram un pic prin chei cat putem, avand in vedere ca era iarna.

„Mănăstirea Râmeț este unul dintre cele mai vechi așezăminte călugărești din Transilvania. Ridicată în Munții Trascăului, pe lîngă râul Geoagiului (dacica Germisara) într-un loc numit de mocani „Valea Mănăstirii”, bisericuța cu hramul Izvorul Tămăduirii poartă ascunse în zidurile-i firave nu puține taine. Se cunoaște cu precizie că al treilea strat de fresce de pe zidurile interioare a fost pictat de Mihu de la Crișul Alb în 1377. Acest element face din lăcaș unul dintre puținele biserici românești de piatră databile, poate, în secolul XIII.

Mănăstirea și biserica s-au aflat sub protecția lui Matei Corvin, a voievodului Radu Vodă cel Mare, ca și a lui Mihai Viteazu, care a refăcut-o. Mănăstirea este una dintre puținele care au rămas ortodoxe în secolul al XVIII-lea, până la distrugerea ei prin tunurile generalului Bukow. Faptul este consemnat într-un limbaj profetic de unul dintre călugări: „scris-am eu Silvestru monahu cînd au stricat necredincioșii mănăstirea de la Rîmet și cea de la Geoagiu, la anul 1762, în august 20, într-o zi de sîmbata spre pieirea loru”. După o nouă distrugere, ca represalii pentru participarea localnicilor la răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, (1785), biserica este refăcută în 1792. Mănăstirea se redeschide la 1940, iar în 1955 sinodul hotărăște transformarea ei în mănăstire de maici. În 1959, este desființată de comuniști, dar maicile revin în 1962, sub „acoperirea” unei secții de covoare.”(sursa Wikipedia)

Dupa vizitarea manastirii, ne indreptam spre chei agale pe jos, cum ziceam o plimbare  fara graba, lejer sa pierdem ziua in natura.

In chei am mers o bucata, pana putin dincolo de primele scoabe. Am dat de gheata, plus ca era si tarziu, plus ca trebuia sa intri in apa si nu prea e indicat iarna nu?? Am facut cale intoarsa spre masina, gandind deja un traseu de vara prin zona. Lucru care momentan nu s-a materializat. Nu se muta de acolo, avem timp sa mergem nu?

Si uite asa a mai trecut o zi din vacanta noastra.

Ultima zi a vizitei noastre ne-am propus sa mergem la Salina din Turda. Nu fusesem niciodata, cu toate ca am trecut prin zona de cateva ori. Ultima oara cu 2 ani inainte in periplul nostru din Fagaras, pana in Rodnei si Padis. Atunci am fost doar in Cheile Turzii, o plimbare de cateva ore, pentru ca eram in drum si ne grabeam sa ajungem la destinatie. Nu  sa va plictisesc cu detalii despre salina care deja este arhicunoscuta atat la noi in tara cat si peste hotare. Un simplu click pe net si gasiti toate informatiile despre ea. 20170214_122857

20170214_122922

Eii si uite asa, au trecut zilele de „odihna” si se facu timpul sa ne indreptam spre Brazesti, unde Zurliii, se adunau in weekend sa balaureasca prin zona. Unde am balaurit? Nu va spun, surpiza.

Cam asta a fost cu cele cateva zile de relaxare oferite de prietenii  nostri Toni si Erika, carora le multumim inca odata, pentru gazduire si tratatie, si-i astept sa ne intoarca vizita pe litoral.

La buna vedere dragilor si va urma….

received_1017815384912881

Publicat pe Lasă un comentariu

Cetatile Ponorului

Salutare dragilor, pregatiti pentru o noua istorioara? Sau deja v-ati bagat la somn? E nu e bai o cititi maine dimineata la cafea, ca si asa decat sa va uitati la stiri, unde da doar prostii, mai bine cititi eculubratiile mele. Macar aveti de ce rade si nu va enervati cu dimineata in cap. Va promit ca o sa fie scurta ca nu am apucat sa termin traseul. O sa va spun si de ce. Aventuri ca de obicei. de data asta protagonista a fost draga mea sotioara Mariana.20150725_105000

Dupa ce ne-am relaxat si incantat prin  Pestera Meziad si mina Farcu era timpul sa trecem la lucruri mai serioase. Si anume Cetatile Ponorului.IMG_2664

 

Cu o zi inainte cand ne-am intors din excursia noastra prin pesteri, i-a tras o ploaie de aia zdravana.

Si normal dupa dupa atatea zile caniculare. Dupa ploaie am fost rasfatati si cu o frumusete de curcubeu, de nu te mai saturai privindu-l.IMG_2775

Peste tot a doua zi mustea de apa inclusiv pe traseu, banuiam eu. Ia si te cearta cu mandra sa ia bocancii cu caramb inalt nu cei cu carambul jos, in gandul ca vom merge pe pietre ude si alunecoase pe cabluri si sa-i tina glezna bine. Ea ca de obicei, nu si nu. Pana s-au umflat muschii de macho pe mine si cu ajutorul calendarului crestin ortodox am convins-o. Si bine am facut ca am apelat verbal la ajutorul sfintilor, ca altfel era de rau.

Ca de obicei Ion ne baga la gramada in dubita, si la drum spre La Grajduri sa ne gasim cu restul de gasca.IMG_2753

Ajunsi acolo, ne-am mirat un pic ca nu le-a luat apa de la deluviu de ieri corturile si ca-i gasim inca. Ne facem planul de bataie si la drum nene.

Aveam dreptate pe traseu umed peste tot, si pe pietrele alea alunecai destul de bine cu toat bocancul cu tractiune si bla, bla, bla ce mai scriu ei in prezentarea modelelor. Pe gheata si pe umed, nu ai cum sa nu aluneci. In fine mai cu grija, mai incet, ii dam bataie inainte. Eu ramasesem cu Mariana si Ioana careia iar ii mergea gurita ca polizorul,un pic mai in spate.IMG_2662

Ajungem si la portiunea unde e scara aia metalica pusa, umed bineinteles, trecem binisor de ea si dam de sarme,IMG_2700

Ei aici vine baiul mare. O iau usor inainte, cu mandra pe urmele mele.IMG_2665

Problema era ca asa cum era pusa sarma venea pe dupa un copac si in loc sa bage un distantier ceva, au lasat-o sa mearga exact pe trunchiul copacului. Mariana neavand mana asa de lunga, cand sa faca trecerea, sarma i-a strans degetele si numai o aud ca striga. Intorc capul spre ea o vad atarnand intr-o mana pe sarma deasupra pantei aleaia exact ca o maimutica la cules de banane.

Nu stiu cand am ajuns sus pe sarma langa ea, am prins-o, si am ajutat-o sa coboare, pana la prima „terasa”IMG_2671

unde ne-am oprit, din cauza ca-si scrantise glezna din busitura aia de stanca. A incercat sa compenseze cumva pierderea echilibrului cu piciorul dar elanul fiind prea mare si-a scrantit si glezna cand s-a sprijinit cu piciorul in stanca. In fine ceasul rau, pisica neagra. Acum a ajuns sa-mi dea dreptate ca m-am ratoit la ea sa ia bocancii inalti, altfel avea mai rau, nu o banala luxatie, care pentru ea sunt „piece of cake”. La ea e anul si carlanul, pardon luxatia.

Ceilalti si-au vazut de drum, nu avea sens sa se intoarca, am ramas eu cu ea, aparatul foto i l-am dat lui Ion ca sa am si eu ceva poze din cetati, care le-am vazut doar de sus. Mai era o bucata de coborat, nu mult, dar tot cu pietre, grohotis, lant, sarma, Mariana daca nu mai putea, am decis sa abandonam, plus ca avea nevoie de un bandaj la picior, gheata etc. Nu se muta Cetatile Ponorului de acolo.

Pozele din cetati care le postez acum sunt facute de Ion Urleanu cu aparatul meu, ca sa am si eu amintire. Impresionante, si salbatice. mi-a ramas gandul acolo, dar in anii ce au urmat, am avut alte trasee prin tara neajungand in zona sa termin tura. Nu e timpul pierdut.

Eii si acum hai inapoi. Mariuca mea, nici nu mai voia sa auda de sarme, si adevarul ca pe urcare ii venea si mai greu pe pasajul ala. Asa ca urca pe direct panta aia, ca la un moment dat am reusit sa o imping pe ea pe poteca dar eu am ramas blocat pe panta, infipt bine in bocanci si cu ghearele pe pietrisul ala umed, care simteam deja cum pleaca de sub mine. Am avut noroc ca doar ce treceau alti doi drumeti, si mi-a intins batul de am reusit sa urc pe poteca.

De acolo a fost simplu. Sontac, sontac si mai sa planga ca nu a reusit sa duca traseul pana la capat,  pana la punctul Salvamont unde, baietii de acolo i-au facut un bandaj responsabil sa ii tina piciorul strans.

Chiar vorbeam cu baietii de acolo, povestindu-le ca am dat pe traseu chiar inainte de sarme de doua perechi, neechipati, incaltati cu niste tenesei din cine stie ce bazar chinezesc, care viteji tare ne-au intrebat „Mai e mult dom’le pana in cetatile alea?” Nu mult, o fuga de catea pana crapa. Le explic ca nu e indicat sa mearga asa echipati pe cablurile alea, dar ei,nu. Cred ca aveau cateva sute de grame de vaccin antigripal de Bihor in sange, ca le luceau ochii mai ceva ca diamantele De Beers in cap. „Hai ba sa mergem zice unul cat de greu o fi?” No mereti cu Domnul am zis si eu in gandul meu, ca va iese trotilul din cap. Salvamontistii ne-au spus „Sa vedeti cati o sa scoatem de pe aici, mai ales ca e weekend”. Se umpluse campingul deja si tot mai veneau.

In fine ne-am adunat la corturi. Intre timp si ceilalti au venit din traseu, ca mult nu mai era, doar o coborare si pana am ajuns noi incet, incet ne-au prins din urma.

La corturi, tatal lui Mircea Miclea, ne astepta cu un ceaun de bogragi, parca (asa ii zice Mircea?), si punete pe povestit, ras (faceam haz de necaz) si mancat.

Plecam dupa aia cu burtile pline spre „pensiunea” noastra, unde ne-am apucat de impachetat, ca a doua zi aveam drum lung spre casa. Am mai intarziat seara la depanat iar povesti, poze si promisiunea altor ture minunate impreuna.

Cam asta a fost concediul din vara lui 2015, un concediu minunat alaturi de prieteni la fel de minunati si zurlii ca si mine. Au fost cateva drumetii nu? A fost Piatra Craiului urmat de Fagaras si de Valea lui Stan dupa care Aventura din Muntii Rodnei urmata de Pietrosul Rodnei mergand apoi in Padis, Circuitul Galbenei si  Pestera Meziad si mina Farcu terminand cu cetatile Ponorului. Frumos si de neuitat.

Pana sa plec pe mare, nu m-am lasat si tot am mai tras o tura scurta in Padina, si cum venea si Sfanta Marie am aterizat un pic si pe la Paltinis, ca de plecare. Era sa pierd avionul atunci, noroc ca nu am zburat cu zborul cu care zbor eu de obicei, cerusem unul seara care e numai vara, parca presimteam. Dar despre astea in alte povesti.
Cu bine dragilor, pana la urmatoarea istorioara, care ma gandesc sa fie din tara sau din strainatate??

received_1017815384912881

 

 

Publicat pe Lasă un comentariu

Prin maruntaiele pamantului. Pestera Meziad si mina Farcu

Salutare dragilor, cum stati cu psihicul azi?? Sunteti pregatiti sa mai suportati inca o tortura din partea mea?? Daca da, sa incep a va povesti despre doua locuri minunate de la noi din tara (si daca nu vreti eu tot va povestesc). Este vorba despre Pestera Meziad si mina Farcu sau Pestera Cristalelor cum mai este cunoscuta.

Dupa cum va povesteam cu ceva timp in urma dupa tura de anduranta,  Circuitul Galbenei , urma o zi de relax, sa zic asa. Nu cu stat in „pensiunea” minune, dar de vizitat anumite obiective in zona sau chiar o tura mai usoara. Din punctul meu de vedere asa e indicat, nu sa tragi zi de zi ca nebunul, sa faci trasee grele, fara sa ai un pic de pauza sa lasi corpul sa-si revina. Dupa mine mersul pe munte nu inseamna musai ca trebuie sa dobor recorduri sa trag musai sa ajung in nu stiu ce varf sau nu stiu ce creasta indiferent de conditii. Nu pentru mine si la fel si pentru prietenii mei, mersul pe munte inseamna relaxare. O facem din placere, de a scapa de stresul cotidian si a uita de grijile ce zi de zi ne inghesuie. Ne incarcam efectiv bateriile, pentru a rezista inca o perioada de timp in atmosfera zilnica din mediul „civilizat”

Hotarasem sa mergem sa vizitam Pestera Meziad, si Pestera Cristalelor, despre care citisem si auzisem atatea.

No bun, zis si facut. Plecam spre Meziad, dar avand tehnologie ultimul racnet, telefoane smart cu GPS si Google Maps, fixam itinerariul pe ele, in loc sa mergem old fashion, dupa un indicator si o intrebare la localnici. Nu domnule desteptul GPS stie tot, ne placea si vocea fetei, „turn right, you have 200 m and take the second exit” bla, bla, bla.

Si uite asa mai nenica ne trezim pe niste coclauri, pe un forestier de asta uitat de timp si batut de praf, unde cred ca doar animalele salbatice sau cine stie ce culegatori de fructe de padure umblau.

Ne uitam ca rama la inundatie si la desteptul de GPS si la drum. El saracul in desteptaciunea lui calculase cel mai scurt drum cum era setat, si daca avea prins in harta si poteca aia pe acolo ne-a dus. Noroc ca eram cu Loganul lui Mircea, si nu cu panarama mea de VW, ca o puneam ca la Padina in aprilie si iar dormeam pe pres afara.

Pana la urma cu chiu cu vai iesim din padure la liman, si nimerim si pestera. Era ditamai gaura cum naiba sa nu o nimerim nu?IMG_2517

Ca sa nu ma apuc eu de povestit istoria ei si sa aveti dureri de cap azi duminica, mai bine urmati linkul si sigur veti avea toate informatiile despre aceasta minunatie a naturii.

Si cand spun minunatie, sa stiti ca nu zic de pomana. Inca de la intrare, ne invaluie intr-o placuta racoare. Afara erau iar temperaturi de peste 30 de grade, combinate cu noxele si praful din aer, era un adevarat chin sa stai la „aer”. Scoteai limba de un cot si curgeau apele de pe tine.

Si incepe adevaratul spectacol, formatiuni de stalactite si stalacmite, grupate in fel de fel de forme si figurine de-a lungul mileniilor. Te minunezi de ce a putut „sculpta” natura in calcarul moale de-a lungul timpului. Dar sa lasam imaginile sa vorbeasca pentru ca asa cum am mai spus de multe ori, vocabularul meu e prea sarac in cuvinte de admiratie si nici nu vreau sa folosesc noul trend din zilele noastre de gen „oau, super, bestial, marfa frate, etc.

Pestrea din ce am inteles pana mai in urma cu un an sau doi de a merge noi se vizita la lumina lampasului si a frontalelor. Intre timp a fost amenajata si chiar foarte frumos, cu lumini LED, scarile refacute, la standarde civilizate.IMG_2546

Nici nu stii unde sa-ti arunci ochii si de ce sa te minunezi, de formatiunile in forma de orga, de fel de fel de coloane si de tesatura deasa de stalactite micute, ce-si pica lacrimile incarcate, pe pardoseala, lacrimi care la randul lor vor da nastere altor formatiuni de-a lungul timpului.

Iesim din pestera un pic ametiti de spectacolul oferit si incepem sa schimbam impresii cu glas tare ca niste copii de scoala generala.

Dam din nou de caldura infernala de afara, asa ca ne grabim sa ajungem cat mai repede la cealalta pestera sa ne bucuram iar de racoare si frumos. Din ce vazusem in pozele de pe internet, plus ceva reportaje la tv, eram nerabdatori sa ajungem si sa exploram atat cat era inclus in circuitul turistic.