Publicat pe Lasă un comentariu

Operatiunea Dragobete. Prietenii Muntele Chitara & Focul la Padina.

Salutare dragilor. Iar a trecut ceva timp de cand nu v-am mai spus o poveste. V-am lasat sa va odihniti si apoi daca scriu in fiecare zi cate una, mi-e sa nu raman fara subiecte si sa nu va mai pot stresa. Nu ca nu as mai avea ce povesti, mai sunt destule. Cred ca sunt pe la jumatea „aventurilor” dar, mai rarut ca e mai dragut nu?

Parca va spuneam ca, dupa Fundatura Ponorului, aveam planificata de Dragobete, o excursie in Bucegi la Padina, alaturi de grupul PMCF (Prietenii, Muntele, Chitara & Focul). Un grup frumos de baieti si fete, care chiar stiu sa organizeze ture in care faci si drumetie si te si distrezi. Daca va amintiti, v-am povestit cum a fost anul trecut de Rusalii, in Delta Dunarii. Nu ma apuc sa-i laud prea tare, sa nu ziceti ca le fac reclama, dar sa stiti ca merita sa mergi cu ei, daca vrei sa te distrezi un weekend, sa mai iesi din cotidian, din starea aia de sobrietate, care ne este impusa la locul de munca sau in societate. Era ultimul weekend acasa, inainte de a pleca pe mare si chiar aveam chef de o distractie faina, cu rasete, dans, muzica si un pic de drumetit. Nu mult, doar asa sa ne punem sangele in miscare, avand in vedere ca era iarna si vremea chiar a fost capricioasa in perioada aia, cu viscole, ninsori, etc.

Acum mergem, mergem, dar cum ajungem la Padina? Cum va spuneam, vremea se anunta urata vineri cand era intalnirea, cod de viscol peste tot. Cum urcam acolo? Daca va amintiti, v-am povestit ca in urma cu ceva ani, am avut o aventura la Padina, nu la jumatea lui februarie, ci la inceputul lui aprilie, cand am zis ca raman cu masina prin munti, pana in vara. Acum era si mai rau. Telecabina la Busteni, cum bine stiti, nu mai functioneaza, din motive tehnice si cred ca nu o sa mai functioneze mult timp. Cu masina mea, nu aveam nici o sansa si dupa aventura aia, clar era scoasa din discutie varianta asta. Mai ramanea sa cautam pe cineva, care face curse offroad, in zona. Zis si facut. Dau cateva telefoane, gasim transport si „pe cai tata”, ca aveam o groaza de treaba. Pot sa va spun ca a fost varianta cea mai buna. Unde nu s-a pus pe seara un vaj, de ziceai ca suntem in Siberia. Cateva masini, care au venit mai tarziu, chiar au avut nevoie de asistenta, pentru ca au ramas inzapeziti pe drumul de Moroieni. Transbucegiul era inchis din cauza pericolului de avalansa in zona Dichiu. Am urcat destul de bine, avand in vedere conditia drumului, cu gheata, zapada, etc. Un mic stop la Bolboci. Un remember al locului unde eu si Mariuca mea ne-am petrecut saptamana de miere, dupa ce ne-am casatorit acum aproape 27 de ani. Vremuri frumoase. La timpul ala o testam, sa vad daca ii place muntele, ca de nu, o lasam acasa si eu tot plecam creanga pe coclauri.

Ei, am ajuns, ne-am instalat, ne-am pupat, etc si hai sa inceapa distractia nu? Ca pentru asta am venit. Chitara, dans si foc de tabara, care nu am putut sa-l facem din cauza viscolului. Ne-am bagat si noi in cabana si am facut ce stim mai bine, PARTY. Prietena noastra Cati Visinescu ne-a intretinut cu cantece de munte, dupa care a urmat o seara nebuna, nebuna, de dans si voie buna.

Dimineata desteptarea si hai la drum. Tura propusa de organizatori, era in Pestera Ialomitei. Nu sunt un fan pesteri, nici eu nici Mariuca, asa ca am ales varianta de a merge spre Saua Strunga. Cam toata lumea ne-a sfatuit sa nu ne aventuram. Dar de, cand mi se pune pata pe ceva, trebuie sa o fac. Nu ca ar fi fost traseul greu. Marea majoritate din voi prietenii mei, stiti ca e plimbare, ca sa-ti faci pofta de mancare. Era zapada foarte mare si te afundai in ea in unele locuri, pana mai sus de genunchi. In plus cand ieseai de la Padina, pe traseu, sufla un vant de te darama. Fara rachete, si cu vantul in fata, mai bateam si cararea, pentru ca nu trecuse nimeni pe acolo de ceva timp, decat baietii de la Scoala Salvamont (pe schiuri), va dati seama ca nu a fost usor.

Am dat noi prin zapada aia si prin vant, dar la un moment dat am simtit ca mi se inmoaie arcurile. Mariuca bombanea in urma mea, ca de obicei cand da de greu, asa ca am facut o oprire sa ne tragem sufletul si sa ne sfatuim, ce facem in continuare. Bineinteles ca la „insistentele” ei, nu am avut ce face decat cale intoarsa, ca altfel cand ajungeam acasa, treceam la regimul de conserve si voiam si eu totusi o mancare adevarata, avand in vedere ca plecam la nava si 6 saptamani iar mancam bularcale. Am stat un pic, am admirat peisajul, ceva poze si intoarcerea spre cabana, ce sa faci?

Era inca devreme cand am ajuns la cabana si nu aveam chef sa ma infund in camera si sa lenevesc. Mai aveam chef de un pic de miscare, asa ca hai totusi spre Pestera. Nu aveam de gand sa intru in ea, pentru ca o vizitasem, dar macar pana la intrare, la biserica, sa aprindem o lumanare si sa mai spunem si noi o rugaciune. Nu sunt genul bisericos, v-am mai spus, dar in locuri ca acestea, ma opresc, stau un pic, mai meditez si mai il rog si eu pacatosul de mine pe Dumnezeu, sa ne ajute si sa ne dea sanatate. Nimic altceva, ca daca esti sanatos, le razbati pe toate. Trupa era deja in poiana din fata pesterii, dupa care cum am spus, urmau sa intre in ea sa o viziteze. Noi am zis pas. Am preferat sa ne plimbam mai mult. Daca sus era vaj, aici in vale, era o atmosfera asa de linistita si de calma, ce te imbia la plimbat si la admirat. Nu batea vantul deloc, iar soarele sclipea pe cerul albastru patat ici colo de cate un nor alb si pufos.

Dupa ce ne-am „linistit”, am luat-o catinel inapoi spre cabana, ca ni se facuse foame, urla mobra in noi, as fi mancat crengi de brad cu gandul la tocana de berbecut pe care o pregatea Dragos, iar in gura mea deja se formase o furtuna tropicala rotativa. Nu mai zic ca in stomac deja era taifun de gradul 3 spre 4 cu risc de a se duce pana in 5. Ajunsi inapoi, surpriza, Dragos inca invartea in ceaun, asa ca am trecut pe varianta de avarie, o ciorba de vacuta, ca sa linisteasca valurile din stomac.

Dupa ce le-am linistit, ce sa fac si eu. Hai sa-i ofer „ajutor” lui Dragos, la ceaun. Impropriu zis ajutor, ca in afara de filmat procesul gatirii si umplut cescutele cu tuica fiarta sau vin fiert, mare lucru nu am facut. Si asta pana m-a luat frigul si am fugit in camera sa mai pun o hainuta pe mine. Odata ajuns acolo, cand m-a plesnit caldura, am lesinat vre-o doua ore in pat si am pierdut exact finalul operatiunii „ceaunul”. In schimb am participat cu toata inima la operatiunea „ia si te indoapa”. Ce sa zic, meritul lui Dragos. I-au inghetat saracului mainile, la cata carne a taiat, cartofi curatati si alte zarzavaturi, dar a iesit ceva bun tare. Nu va pun poze cu „produsul final”, nu de alta dar sa nu incepeti sa salivati sau sa vi se faca rau de pofta.

Urma o alta „seara de foc”. Era invitat Jean Gavrila, care urma sa ne tina un recital cu cele mai faine cantece a le lui. Cine e Jean Gavrila? Daca nu stiti inca, e o voce tanara, care s-a lansat nu demult, dar canta muzica de calitate. Nu genul „lasa-ma papa la mare ca ma mananca intre picioare”, ci muzica cantata cu vocea nu cu computerul. Daca aveti ocazia sa mergeti la un concert de al lui, chiar va rog. Nu o sa va para rau.

Nu e o filmare prea buna, e facut un live cu telefonul, pe care l-am descarcat ulterior, dar sa aveti idee.

Ce a urmat dupa aia? Incercati sa va inchipuiti o gasca de nebuni, pusi pe „fapte mari”, pana la ziua. La un moment dat, am dat de o butelie de heliu, folosita la umplerea baloanelor. Bineinteles, ca trebuia sa inhalam ceva gaz, ca sa vedem cum ne iese o cantare si noua. Poate ne lansam si noi pe scena Romanii au Talent. Va las sa vedeti filmarile ca sa va dati seama de talentul nostru „special” si cand o fi sa participam sa ne votati.

Cum am zis, tura cu distractie la maxim, exact ceea ce am vrut, avand in vedere ca urmatoarele sase saptamani, trebuia sa fiu o persoana sobra. La servici ca la servici nu?

Ei dragilor cam asa se incheie si aventura de la Padina. Urma lungul drum spre casa, dupa care fa bagajul de voiaj, din nou in aeroport si drumul spre Congo sa ma apuc de facut mici. Doar nu credeati ca ma duc de placere in Africa? Baietii astia trebuie si ei invatati cu micul nostru nu?

Stati usor ca nu ati scapat de mine inca. Am terminat eu cu povestile din concediul asta, dar mai am la amintiri, de nu aveti voi ochi sa cititi cat o sa mai povestesc. O sa va trebuiasca ochelari de la atata stat in fata ecranului. Am ramas parca la Cozia, nu? Ma uit din urma si iau la rascolit albumele de poze sa vad cu ce sa va mai stresez. Malta poate, Sicilia si Etna, sau ceva de pe la noi. Vad eu de maine.

Cu astea spuse, va zic dragilor,

La Buna Vedere.

Anunțuri publicitare

Lasă un răspuns