Visul unei nopti de iarna. Fundatura Ponorului.

Salutare dragilor. Pentru ca am terminat cu povestile despre locuri „exotice”, e timpul sa ne intoarcem la ceva povesti despre zone din frumoasa noastra tarisoara. O fi Brazilia cu a ei jungla amazoniana, cu a ei Rio si atractiile de acolo, cu fantastica cascada Iguazu, cu golfurile ei, etc, dar parca tot mai drag imi e sa bantui pe la noi. Avem si noi in tarisoara asta destule locuri unde, odata ajuns nu-ti mai vine sa pleci, atat de frumos este. Adevarate colturi de rai, unde momentan, asa zisa „civilizatie moderna” inca nu a patruns. Locuri unde intr-adevar simti ca te linistesti, ca te impaci cu tine, ca te descarci de toate relele si toate greutatile si pleci dupa cateva zile petrecute acolo incarcat si pregatit sa dai piept cu oricine si orice.

Va povesteam in vara, ca dupa circuitul „In cautarea rododendronului„, am ajuns intr-un asemenea loc si anume la Fundatura Ponorului sau „Palma lui Dumnezeu”, cum mai este numita.

Un loc incremenit in capsula timpului, unde „modernismul” nostru, inca nu a ajuns. Un loc unde bunatatea si omenia inca e la ea acasa. Un loc unde oamenii traiesc simplu si greu de pe urma muncii lor, inca in comuniune cu natura pe care o respecta si sunt bucurosi cand ajungi acolo, daca te opresti sa le dai binete si sa schimbi cateva vorbe cu ei.

Va spun drept, de ambele dati de cate ori am fost acolo, cand eram sus in deal inainte de a cobora in poiana, am simtit asa un fior, am simtit cum ma cuprinde o liniste interioara, cum nu am simtit nicaieri pe unde am fost in tara asta (si am fost in multe locuri, asa zise incarcate cu energie). Ce Babele, ce Pestera Ialomitei, unde singurul fior care m-a luat e de manie, cand vezi atatia „destrabalati”, cum se catara pe acele monumente, cum arunca peste tot fel de fel de gunoaie. Nicaieri nu m-am simtit mai impacat si mai linistit ca aici. Sa speram ca locul acesta va ramane tot la fel de nealterat de „turismul la gratar” inca multi ani de acum inainte.

Imi spunea Laurentiu Mohora in vara cand am fost „Stefan sa vezi cat ii de fain iarna aici, ce liniste ce priveliste”. Nu mai bine tacea ? Ca mi-a dat foc instantaneu. „Neaparat in iarna trebuie sa ajung” am zis eu. Bineinteles, ca am mai adunat vre-o douazeci de „nebuni” ca si mine si Mariuca mea si hai la Fundatura Ponorului iarna, in februarie, cand e gerul de pe lume, sa dormim in salas si prin podul grajdurilor.

Stabilim data „aventurii”, dar acum ne trebuia un loc unde sa punem capul jos peste noapte. Il intreb pe Laur cum facem frate? El are un prieten acolo, (Leo, un baiat de nota 20 +), unde am fost si in vara, care putea sa ne gazduiasca. Fetele in salas la caldura, iar noi baietii in pod in fan si in saci de dormit.

Incercati sa va inchipuiti, sase femei inghesuite intr-o camaruta, nu mai mare decat o bucatarie de apartament si vre-o 16 barbati, insirati precum suncile la afumatoare, intr-un pod, cu ceva fan pe jos si sa dormi la -15 grade. Super frumos nu? Salasurile si grajdurile din Fundatura sunt folosite de localnici vara, cand au animalele sus in munte si locuiesc acolo. Iarna nu prea sta nimeni in ele. In salas era soba sa faci focul, de asta am bagat fetele inauntru, iar noi barbatii ca tot zicem ca suntem mai tari ca ele, la frig sa nu ne stricam. Nu va ganditi, ca nu a degerat nimeni. Eram pregatiti cu echipament de iarna, nu mergeam noi acolo sa ne trezim dimineata tepeni.

Eii si dupa ce am aranjat totul, asteptam sa treaca timpul, sa se faca data intalnirii. Eu si Mariuca am ajuns cu o zi mai devreme, in zona si am stat o noapte la Leo acasa. Aveam treaba, trebuia sa-l achizitionam pe Ghita. Cum cine e Ghita? Nu stiti? Ghita a fost un godacel nici prea mare, nici prea mic, care ne-a asigurat papica cate zile am stat la Fundatura. A iesit si una ciorbita si mai multe tocanita, plus soriciul de pe el, ceva ce se topea in gura. Saracul, asta a fost soarta lui, sa ajunga in stomacele noastre nesatule.

Cum va spuneam, am ajuns la Leo acasa, unde am fost tratatati regeste de mamaia si de el. Tin sa-i multumesc inca odata pentru tot ce a facut pentru noi. Ca ne-a pus salasul si podul la dispozitie, ne-a ajutat cu bagajele pana sus, pentru ca va dati seama, acolo nu statea nimeni iarna, a trebuit sa caram de jos tot. Ceaune, oale, pe Ghita, rucsacele mari cu saci de dormit, haine, udatura, etc. Saraca mamaie, isi facea griji pentru noi, tot timpul o auzeai „Unde mereti voi maica acolo? ca e zapada mare, e frig, o sa inghetati. Cine va gateste voua maica ? Ce faceti voi atatea zile acolo in frigul ala?”. Numai griji si-a facut pentru noi si se uita ca la martieni la mine, cand ii spuneam „Lasa mamaie ca nu e bai, ai sa ne vezi pe toti in curte la matale, cand ne intoarcem, vii si nevatamati. Nu-ti fa griji pentru noi ca ne descurcam” . Saraca isi facea cruce si-mi arunca o privire ca si cand s-ar uita la unul care nu are toata sindrila pe casa.

Va spuneam ca oamenii traiesc greu acolo. Muncesc de dimineata pana seara la animale, la fan, etc. Problema e ca nu au nici un fel de ajutor de nicaieri. Sunt oameni harnici, gospodari, au de toate, dar unde sa isi desfaca produsele? In piata la Hateg sau la Petrosani, pe te miri ce, pentru ca nu au unde si sunt tare bucurosi, cand ajungi la ei si le cumperi produsele, care sunt intr-adevar „eco”, cum se zice mai nou, nu panarame de alea din super marketuri de zici ca mananci gelatina.

Se facu si ziua adunarii. Ne strangem in Federi cu totii, urcam bagajele in caruta si purcedem la drum, incet incet minunandu-ne de frumusetea privelistei care ne se arata in fata ochilor. A nins cu 2 zile inainte si sus zapada era aproape neatinsa. Pe drum doar urmele de la carutele localnicilor, care urcau in poaiana sa aduca fan pentru animale.

Incet, incet, mai cu povesti, mai cu glume, ajungem si deasupra poienii. Privelistea care se deschide de acolo, e una care dupa mine, nu o vezi in multe locuri. Cum ziceam mai sus, de cate ori am ajuns acolo, am simtit ca toata presiunea si tot stresul adunat pana atunci si-a luat zborul. Am uitat de toate. Singurul gand era sa ma bucur de linistea si frumusetea acelui loc. Era si o zi cat de cat senina, mai venea cate un norisor, care estompa sclipirea zapezii proaspete, mai adia din cand in cand cate un vanticel, care te facea sa te zgribulesti un pic, dar una peste alta, a fost o zi perfecta pentru drumetie.

Cum am ajuns, ne-am apucat de „gospodareala”. Adica, aranjeaza salasul, sa aibe fetele unde sa doarma, aranjeaza podul, baga fan scoate sacii de dormit si pune-i pe pozitie, transeaza pe Ghita si bineinteles, am facut rapid un foc si ne-am apucat de gatit noi barbatii, ca fetele gatesc destul acasa.

Seara a continuat in jurul focului, cu glume, cantece si alte nebunii, bucurandu-ne ca niste copii mici, care au fost lasati de capul lor de niste parinti severi si autoritari.

Se facu si timpul de mers in „vastele apartamente” , la somn. Nu va spun ca au fost in seara aia -15 grade. Dimineata cand ne-am trezit, bocancii erau bocna, parazapezile, erau asa de inghetate, ca se facusera ca scandura. Am facut prezenta, toti vii si nedegeratai, dornici de umbla sa-si puna sangele in miscare.

Dupa un mic dejun, frugal si o gura de palinca sa ne mai incalzim, am purces la drum prin poiana. Peisajul era mirific. Dupa gerul de peste noapte, copacii erau imbracati in alb, iar din surele de fan ieseau aburi. Ca intr-un basm. Nu am cuvinte, mai bine vedeti filmarile (multumesc Roxana Comanescu pentru ele) si pozele.

Am mers efectiv la plimbare, fiind iarna, nu prea ai cum sa te bagi pe trasee si nici nu am venit hotarati sa ne rupem picioarele. Efectiv, tura a fost pentru relaxare, pentru linistea de acolo, nu musai pentru umblat pe coclauri. Numai mersul prin poiana aia, iti da o stare de bine si te relaxeaza, plus pofta de mancare. Ne mai opream din cand in cand, mai faceam cate o poza, mai spuneam un banc, o gluma, dadeam binete localnicilor care urcasera sa ia fan pentru animalele ce le aveau momentan in vale. A fost o zi superba, senina, fara nici un nor si fara pic de vant. O atmosfera calma si linistita, ce te imbia sa stai si sa meditezi. Sa stai si sa asculti linistea.

Va dati seama, ca am „lenevit” prin poiana cat am putut de mult, mai ales ca vremea era superba si chiar cald pentru perioada aia din an. Ziua, ca noaptea iti clantanea fasolea in gura de ziceai ce e aia. Ne intoarcem pe rand la salas, unde ca si seara trecuta ne apucam de gatit, care cum ce putea. Unul cu o bucata de sunca, pusa pe jar, altul cu coaste, altii mai taiau la cartofi si legume, pentru ciorba si felul doi. Toate astea stropite cu un pic de „aghiazma de Bistrita” sau cu „apa de foc de Hateg” si inmuiata cu oarece „zeama de strugure de Galati”. Ce sa facem si noi, trebuia sa ne incalzim, se insera si se lasa gerul.

Fiind ultima seara, am stat pana mai tarziu in jurul focului si am cantat, chiar daca nu am avut chitara. Aveam o boxa mica portabila, iar cantece de munte aveam destule pe telefon. A fost o atmosfera super si multumesc din nou tuturor care au participat la aceasta aventura. Multumesc pentru voia buna, pentru atmosfera frumoasa care ati creeat-o in acele doau zile si sper sa ne regasim cat mai des si la fel de veseli. Gasca de zurlii.

Trecura si zilele si dupa inca o noapte in pod la un -13 de data asta, ne incarcam din nou sacii in caruta si coboram in „civilizatie”. Am fost pe acasa pe la Leo sa-i dam binete lui mamaia, sa ne vada ca suntem intregi si nedegerati. Cand ne-a vazut saraca femeie atata gasca de nebuni la ea in curte si-a facut cruce. Nu spun ca toti, ne-am luat branza, sunca, palinca de la ei, pentru ca era si pacat sa nu iei. Pretul cum am zis mic si foarte bune produsele. Recomand tuturor care merg in zona sa cumpere de la localnici. In felul asta ii ajuti si pe ei. Va ganditi ca mersul pana la piata in Petrosani sau Hateg, pui drumul, plus statul la taraba o zi intreaga. Si apoi cat poate sa vanda intr-o zona supra saturata cu asemenea produse??

No dragilor, cam asta a fost prima aventura in iarna asta. Au fost putine zile, doar un weekend, dar au fost zile frumoase, alaturi de oameni la fel de frumosi, veseli si plini de voie buna.

Pana la urmatoarea povestioara (doar nu credeati ca nu mai am ce povesti?) va zic,

La Buna Vedere

Anunțuri publicitare

6 comentarii

Lasă un răspuns