Publicat pe Un comentariu

Drumetie in Cozia

Salutare dragilor. Acum ca am terminat cu Egiptul, e timpul sa revin „acasa” si sa reiau din amintiri. Cum spuneam in ultima poveste din Egipt, e frumos un concediu afara, intr-un loc exotic, dar drumetiile care le fac in tara nu se compara cu nici una. E altfel, esti „acasa”.

Ultima amintire care am povestit-o e cea din Valea Latoritei, asa imi aduc aminte. Ei cum eram pe Valea Oltului, era normal sa facem si o incursiune in Cozia. Imi doream de mult sa urc in acest masiv frumos si singuratic, care strajuie frumoasa vale a Oltului. Am avut o tentativa in toamna, cand am plecat de jos de la manastirea Turnu, fara sa sun la cabana sa intreb daca au locuri libere. Era in weekend si era o vreme ploioasa, asa ca am gandit ca nu e bai, locuri gasim. Cine urca pe ploaie pe munte? Ma gandeam eu ca nu mai sunt nebuni ca noi. Noroc ca la Stanisoara, aveam semnal si zic, hai sa dau un telefon, macar sa faca focul in camera pana ajungem. Cand, mi se spune ca toata cabana e full. Ei na belea. Nici sac de dormit nu aveam la mine, ca dupa aia am aflat ca urca un grup mare din Sibiu, unde aveam multi prieteni. De fapt m-am intalnit cu ei pe traseu chiar langa Stanisoara cand ma intorceam si mi-au propus sa vin sa dorm in camera cu ei pe jos. Daca aveam sacul cu mine si izopren sau salteaua, urcam, dar asa am zis pas. Ramane pe alta data.

Ei acum in martie, se nimeri numai bine. Era in cursul saptamanii, chiar nu era nimeni in cabana. Doar noi si cabaniera, care chiar a fost bucuroasa ca mai are cu cine schimba o vorba si ne-am intins la povesti, pana la 12 noaptea.

Si sa o luam cu inceputul traseului, de la Manastirea Turnu, unde am parcat masina. De acolo plecam spre manastirea Stanisoara, pe marcaj banda rosie, prin padurea care incet incet se trezea la viata. Fusese o iarna blanda in anul ala si chiar deja copacii inmugurisera, fel de fel de floricele scosesera capul dintre frunzele cazute si se bucurau de zilele blande de primavara.

Era asa de placut sa mergi prin padure si sa asculti doar fosnetul frunzelor ravasite de pasii nostri si ciripitul pasarelelor prin copaci.

Drumul pana la Saua La Troita, care normal il faci intr-o ora, noi cred ca l-am facut intr-o ora jumate si nu ca e greu, ci doar ca ne opream din cand in cand, faceam fotografii si ascultam plini de incantare sunetul naturii ce se trezea la viata.

Facem un mic popas la troita unde traseul se bifurca. Banda rosie si banda albastra pe care continuam noi pana la manastirea Stanisoara. Ajunsi acolo, parca intri in alta lume. Asezata in acea zona superba intre munti si linistea deplina ce te inconjoara parca iti da impresia ca timpul a stat in loc. Cum v-am spus mai sus, cu un an inainte, in toamna am fost pana acolo in drumul nostru spre cabana si am intrat si in curtea manastirii si in biserica. Nu sunt tipul de pelerin sau om al bisericilor, parca v-am mai spus in alta poveste, dar aici chiar mi-a placut. Aici kitschul, care il vezi in multele lacasuri de cult de la noi, inca nu a patruns. Daca vrei intr-adevar sa meditezi si sa te linistesti, sa faci pace cu tine si intr-adevar sa te rogi la Dumnezeu, aici e o locatie, unde poti face asta.

Ne continuam drumul tot pe traseul de banda albastra si incepem a urca o panta destul de abrupta si grea prin faptul ca era plina de frunze moarte, in care te afundai destul de bine si care deasemenea nu-ti oferea stabilitate. Alunecau foarte tare, dar mai taras mai grapis, mai agata-te de un copac, mai proptit in bete bine, am ajuns la liman. Mariuca mea ca de obicei, numai m-a bombanit, dar a urcat. Era si ea doritoare sa ajungem la cabana si sa admiram privelistea de acolo despre care auzisem atatea.

Trecem de portiunea aia si iesim la liman cum se zice si continuam pe poteca, care cand urca, cand coboara, oferind ici si colo frumoase locuri de belvedere, de unde puteam admira maretia si frumusetea acelui munte.

Dam si de o portiune cu lanturi. De fapt un singur lant, ca celelalte erau niste sarme legate de copaci.

Si nu sarma sanatoasa, ci o sarma de asta care e folosita sa faci sufa de tractat la masina. Buna si aia, dar problema era, ca cu cat am inaintat in inaltime si in locurile umbroase am dat de gheata. Ei si la ultima sarma care era cea mai lunga chiar era gheata bine. Nu va ganditi la gheta groasa ci o pojghita destul de subtire. Daca aveai coltar se spargea nu tinea, dar destul cat sa-ti creeze probleme. Plus ca sarma era prinsa de un copac sus in capul pantei si unul jos, nu avea nici un punct intermediar de prindere. Asta a facut ca urcarea acelei portiuni sa fie foarte dificila, pentru ca, alunecai pe pojghita aia de gheata, iar sarma in loc sa-ti ofere sprijin, mai rau te incomoda, ca te arunca in toate partile. Cu chiu cu vai, ne-am descurcat si am trecut si de hopul ala, ajungand din nou in poteca, care de data asta a inceput sa urce vertiginos, printre stancile impodobite cu turturi si printre brazii brumati.

Tot urcand, iesim si in capatul padurii, in golul alpin, langa statia meteo. Privelistea de acolo e minunata. Vedeai intr-o parte Fagarasul cu varfurile sale inca pline de zapada, in fata cusma varfului Cozia si in celalta parte vedeai spre Latoritei si Capatanii. Am oprit un pic acolo, chiar daca pana la cabana mai erau doi pasi, numai pentru a admira si a ne umple inima cu frumusetea care ni se arata in fata ochilor.

Ajungem si la cabana, unde cabaniera ne astepta, facuse focul in camera, ca totusi seara strangea, era inca martie si iarna tot incerca sa dovedeasca primavara. Poate, poate mai statea o luna pe capul nostru. Acum la sfarsit incerca sa-si arate coltii, ca restul a fost destul de blanda. Doar un viscol sau doua au fost in anul ala prin decembrie parca si-n februarie. Eram eu la nava cand a fost ultimul, dar mai urat a fost atunci pe litoral daca tineti minte, fata de restul tarii.

Am avut in seara aia parte de un apus superb. Auzisem ca sunt unele din cele mai frumoase si acum m-am convins.

Eii si unde nu se pune deodata, un vant rece si puternic de te lua pe sus. Daca ne-am incins la povesti insala de mese cu cabaniera, am uitat sa mai bag lemne pe foc. Ajungem la camera, focul stins, mai ramase-se un pic de jar acolo si un frig de congelai instantaneu. Si ia Stefane, fugi la sopron, adu lemne sa fie si fa focul. Noroc ca era camera mica si s-a incalzit imediat. Nu prea am dormit in noaptea aia, din cauza asta. Stai sa ai grija de foc, cu vajul de afara, inghetam daca nu-l alimentam continuu.

Dimineata, bineinteles ca nu am prins rasaritul, daca aproape toata noaptea am ascultat vantul cum urla. S-a linistit pe la 4 dimineata si am reusit si eu sa adorm. Nu am urcat pe varf a doua zi, mai degraba am plecat din fata cabanei pe poteca la o plimbare asa de dezamortire, pana ajungea fratele nostru Lucian cu masina sa ne coboare. S-a oferit el sa vina dupa noi, ca voia sa faca niste poze, in plus venea si celalalt muschetar Arpi de la Sibiu. Daca coboram pe picior intarziam la intalnire si la distractia ce urma. Era ziua lui Lucian si se vorbise de ceva party. Varful nu am avut chef, ca e plin de antene si v-am mai spus nu sunt genul ala de a marca in palmares varfuri. Nu, eu merg in drumetie, pentru relaxare, liniste si frumos. Varfurile o sa fie acolo si peste 1000 de ani si daca am chef sa-l urc maine, merg si-l urc, nu e bai.

Ne facem plimbarea, cateva poze si numai bine apare Lucian. Ne luam ramas bun de la cabaniera, care a fost o dulce, si o punem pe drum spre Muiereasca, unde aveam o groaza de treaba.

Ei dragilor, cam asta a fost cu drumetia in Cozia. Nu am mai ajuns de atunci acolo, dar nu e timpul pierdut si nu se muta. Astept toamna cand culorile sunt superbe in masiv si poate zbor o zi pana sus.

Pana la urmatoarea poveste, care cine stie cand o sa fie, avand in vedere ca mai am trei zile pana plec acasa si incep cu colindatul, deci nu o sa am timp de calculator si de stat pe net (rasuflati usurati in jur la 6, 7 saptamani), va zic,

La Buna Vedere

Anunțuri publicitare

Un comentariu la „Drumetie in Cozia

  1. […] dragilor. A trecut ceva timp de la ultima povestioara, care v-am spus-o. Stiti bine ca atata timp cat sunt in concediu, nu am timp de scris. Umblu sa […]

Lasă un răspuns