Publicat pe 2 comentarii

Drumetii Montane pe Valea Cernei.

Salutare dragilor.  Vorba francezului Goethe „Long time no see”. Adica,
nu v-am mai spus o poveste de ceva timp. Nu ca nu as fi avut inspiratie sau nu mai am amintiri de povestit. Nu, doar ca in momentul care am ajuns acasa, gata cu timpul petrecut in fata calculatorului, incepe perioada umblatului tranca. Va dati seama ca dupa 6 saptamani de stat inchis pe fieroaica in mijlocul oceanului, sunt ca un caine scapat din lesa. Piciorusele mele trebuie sa umble si sa bata carari sau ma rog alte meleaguri.

Daca imi aduc aminte ultima poveste a fost aventura din Buila Vanturarita (asta cat eram la nava), dupa care, am ajuns in tara si a inceput aventura. Tura asta acasa a fost scurta doar 4 saptamani jumate, dar tot am avut timp de balaurit un pic. Nu o sa va spun de inainte pe unde am umblat, ca sa nu stric surpriza cand o sa cititi ce indrug eu aici.

Ca de obicei, Mariuca mea, 

a fost in aeroport prezenta si de acolo directia Valea Cernei, unde organizasem un eveniment cu ocazia zilei de infiintare a grupului Drumetii Montane. Pe Valea Cernei, precum bine stiti, am fost de cateva ori. Ultima data chiar la inceputul anului, ca sa ne vindecam de stres post concediu, dupa ce am venit din Panama, asta dupa ce in vara de inainte am balaurit o saptamana pe acolo. Daca nu ati citit inca, puteti sa o faceti aici. Nu mai zic de acum doi ani de 1 Decembrie, poveste care inca nu v-am spus-o. Nu e timpul pierdut, incet, incet sa nu va plictisesc.

Cum spuneam, planuisem inainte de a pleca la nava o tura pe Valea Cernei cu grupul Drumetii Montane. Adunarea se facea la bunul meu prieten Marius Dumbrava care este proprieterul pensiunii cu acelasi nume, la cativa kilometri spre Cerna sat plecand din Herculane. Aveam cateva restante in zona, una din ele fiind Varful lui Stan, pe care nu am avut timp in vara sa urc, iar in iarna, am stat doar o zi, fiind cu niste prieteni care nu au fost deloc pe acolo. Asa ca, am preferat sa fac Cheile Tasnei cu ei, sa nu-i sperii deodata si sa nu mai vina pe munte. 

Vineri era ziua de adunare, care cum putea sa ajunga, mai pe zi, mai pe seara, asa ca hotarasem sa facem un traseu usor si langa pensiune. Bineinteles ce traseu? Cheile Tasnei nu? Cred ca e cincea sau a sasea oara cand intru in cheile alea si tot nu m-am saturat de ele. Si maine daca mi-ai spune hai la o tura in Tasnei si sa am timp nu as sta pe ganduri.

Plecam de la pensiune catinel, nu pe traseul marcat, unde trebuie sa urci de-ti iese limba de un cot, ci pe un traseu un pic mai lungut, putin mai sus pe sosea. L-am descris eu in una din povestirile mele, cred ca in cea din iarna. Rasfoiti pe pagina si poate dati de ea. 

Culorile toamnei inca nu se estompasera. Nici nu aveau cum in zona datorita climei cu influente mediteraneene. Daca in alte zone din tara copacii erau desfrunziti si tristi din cauza iernii ce se anunta, aici inca aveau acel pastel de culori, galben, aramiu, punctat ici colo cu verdele pinului de Banat. O adevarata splendoare. Nu mai zic de covorul de frunze inca rosiatice ce se asternea la picioarele noastre.

Incet, incet ajungem si-n salbaticele chei, de care asa cum va spuneam mai sus chiar sunt indragostit. Le-as parcurge iar, si iar si tot nu m-as satura de frumusetea si salbaticia lor.

Dupa ce ne-am facut noi damblaua, ne intoarcem obositi si fericiti la pensiune, unde deja toata gasca se adunase si punem la cale planul de bataie pentru a doua zi. In toate turele care le organizez, las la libera alegere a fiecaruia sa faca ce traseu vrea in zona. Fiecare dupa cat poate. Unii pot mai mult si merg pe trasee mai grele, unii prefera un traseu mai moderat, unii vor doar o plimbare, iar altii poate vor doar sa leneveasca si sa se odihneasca. Nu fac ture pe bani, ci fac intalniri intre prieteni. Motiv sa ne revedem, sa schimbam povesti si sa depanam amintiri. Asa a fost si acum.

Deci dimineata, imbarcarea in masini si luam drumul de costisa spre Pasul Godeanu, de unde incepem sa urcam. Mai bine ca am facut traseul pe partea aia, fata de cum aveam eu in plan sa pornesc de la Piatra Puscata. Daca nu facusem Varful lui Stan nu stiam de varianta asta pe care am urcat. Eu aveam in plan sa urc pe la Piatra Puscata, dupa care sa ma intorc pe Crovul Mare, Cheile Tamnei, Piatra Puscata. Ne omoram picioarele.

Am avut noroc de o vreme superba. Senin, chiar cald la un moment dat. Din cand in cand cate o pala de vant mai rece ne facea sa ne aducem aminte ca suntem totusi in noiembrie si iarna se apropie cu pasi repezi.  Iar traseul, ce sa zic? Vorba prietenului francez cu nume de neamt, care l-am pomenit la inceput,  „Breath taking” 

Ca informatie, traseul pleaca din sosea pe banda rosie (BR) , merge o bucata de-a lungul unei poieni, dupa care se face la stanga si urca prin padure cam jumate de ora in ritm lejer, iesind in creasta de unde ai o priveliste superba spre Godeanu, pana in Retezat daca e senin. De acolo traseul continua pe triunghi albastru (TA), cu suisuri si coborasuri printre lapiezuri si cu peisaje care mai de care mai spectaculoase, ce te lasa fara grai. 

In traseul nostru ne oprim la un moment dat, intr-o frumoasa poienita ascunsa intre stanci, ce te imbia prin linistea si frumusetea ei, chiar si acum in perioada de toamna tarzie (imi inchipui cum e vara acolo), sa nu mai pleci. Ar fi fost un loc ideal de campat, daca era apa in jur si sa stai cateva zile acolo sa te umpli de liniste si de frumos. Hotaram si noi sa facem un popas mai lung acolo de pranz, sa stam sa ne tragem sufletul si sa ne bucuram de acea frumusete oferita gratis de Mama Natura.

Dupa popas, incepem din nou sa urcam spre tinta noastra, dar usor, usor, sa ne bucuram de splendidul peisaj. Nu pot exprima sentimentele si trairile avute in momentul ala. Trebuie doar sa fii acolo si sa-ti placa intr-adevar sa fii in natura, sa te bucuri de frumusetea ei si de salbaticia acelui loc.  

Ajungem si la varf. Nu era nici un semn care sa ateste asta, dar conform celor care cunosc bine zona, acolo era. Se cam puse-se pe vant, asa ca nu am stat prea mult, facusem pauza mai jos la adapost in poienita. Cateva poze si la drum, ca mai aveam o fuga de catea pana crapa sa ajungem la masini. Fiid zi scurta nu prea voiam sa ne prinda intunericul prin padure, chiar daca eram echipati cu tot ce trebuie, dar era destul de greu de mers datorita frunzisului cazut, care ascundea radacinile si pietrele. Cateodata te afundai intr-o gropa acoperita pana la genunchi. Mai ceva ca in zapada, asa ca preferam sa mergem pe lumina.

Urmeaza o coborare tare solicitanta. De asta am zis ca daca era sa urcam pe acolo dinspre Piatra Puscata, ne cam vedea Cel Sfant. A fost mult mai bine abordarea dinspre Pasul Godeanu.

Renuntam la urcarea in Crovul Mare cu coborare prin Cheile Tamnei si hotaram sa tinem traseul cu triunghi albastru, pana la izvor, unde se intalnea cu celelalte trasee spre Crovuri si Spre Izverna. De acolo pana in sosea , unde am lasat masinile, mai era o ora. A fost mai lung si mai greu, dar a meritat. Am ajuns la un moment dat intr-o alta poiana unde am dat de un mar plin de rod. Nu va spun ca eram ca niste copii mici. Cristian Badulescu s-a urcat in el l-a scuturat si unde nu ne-am pus pe adunat si hapait mere zemoase si dulci de se bateau turcii la gura noastra. Si nu eram nici infometati, nici insetati. Plecasem pregatiti de jos, stiind ca surse de apa nu sunt. Era bucurie, fericire, ne aduceam aminte poate fiecare de cand eram copii si bateam toate coclaurile si unde gaseam cate un pom fructifer, tusti in el si culegeam cat sa manca, fara sa facem pagube. Asa eram educati atunci. 

Ne tragem sufletul si continuam prin padure pana la izvor, unde ne hidratam si-i dam bataie spre masini ca deja intunericul incepea sa se lase si cum va spuneam, mersul prin frunzisul care ascundea radacinile, pietrele si gropile nu era asa usor nici pe lumina naturala. 

Am ajuns cu bine si pe lumina la masini, imbarcarea si directia pensiune, unde ne astepta un berbecut la ceaun,  pregatit de ciobanul de la care l-am cumparat, numai bun dupa o asa drumetie. Nu va pun poze cu ospatul sa nu va fac pofta. Mai imi aud vorbe dupa aia, ca cine stie cui i s-au umflat chestiile de pofta. 

A fost o intalnire faina, cu oameni frumosi, plini de voie buna si veselie. Le multumesc inca odata tuturor pentru participare si pentru atmosfera care au creeat-o. Sper sa ne gasim cat mai des si in numar la fel de mare, sa drumetim si sa petrecem, cum numai noi stim.

Astea fiind zise, va tuc dragilor si stati pe aproape ca mai am de zis cateva povesti. Oare despre ce? Surprize, surprize, surprize….

Anunțuri publicitare

2 comentarii la „Drumetii Montane pe Valea Cernei.

  1. Cu ocazia asta am mai adaugat o amintire placuta si de neuitat petrecuta alaturi de oameni dragi ,

  2. […] dragii mei. V-am lasat un pic sa digerati povestea despre drumetia pe Valea Cernei care, sper ca nu v-a picat greu si e timpul sa ma apuc sa va povestesc cum a fost in […]

Lasă un răspuns