Hai hui prin Parang. Partea a doua. Cu cortul la Lacul Calcescu.

Salutare dragilor. Va spuneam in povestioara anterioara, ca urmatorul „popas”, al periplului prin Parang, era Lacul Calcescu (sau Galcescu, in unele publicatii).

Dar intai, facem un mic popas la Stana Stefanu pe Transalpina, unde urma sa ne mai intalnim cu niste prieteni care voiau sa urce cu noi la lac si pentru a manca celebra tocana de berbecut. Drept sa spun nu m-a dat pe spate. Fata de acum 6 ani cand locatia stanei era mai jos, de data asta, era ceva cu multe oase, fara gustul ala care il tineam minte. Oricum ca sa umpli stomacul dupa traseu, merge, dar….

Pana la urma prietenii nostri se hotarasc sa nu mai urce, una din fete; Mary, avea ceva probleme cu mijlocul, asa ca decid sa puna cortul la Obarsia Lotrului si eventual sa faca a doua zi tura pana la lac.

Noi ne vedem de treaba noastra. Eram croiti, in ciuda oboselei, sa ajungem unde ne-am propus. Planul initial a fost sa plecam din Saua Urdele, pe banda rosie (BR), pana in Saua Plescoaia, de unde pe triunghi rosu (TR), prin Hornul Lacurilor, pana la Vidal si Pencu, iar de acolo la Calcescu.

Numai ca Tomi, ne spune ca totusi prin horn cu rucsac mare e un pic mai greu si e mai bine sa mergem pe traseul care pleaca de la Cabana Aviatorilor, (amplasata langa Obarsia Lotrului), pe cruce rosie (CR). E si mai frumos si e mai scurt, pentru ca poti merge cu masina pe forestier pana in carare.  Avand in vedere ca stie Parangul ca pe buzunarele lui, am optat pentru varianta asta.

Asa ca back de la Stefanu la Obarsie, unde am facut stanga pe un forestier si am ajuns la cabana. Forestierul asta se continua inca cativa kilometri pana la intrarea in poteca, si e chiar foarte bun sa mergi cu masina chiar cu o garda mai joasa pe el, dar are la un moment dat o panta mai abrupta, nu e lunga, si ne-am ca speriat de ea. Nu am vrut sa fortam totusi masinile si le-am lasat la cabana. Am tras pe dreapta, (mare greseala, ca dupa aia am vazut ca era numai pantuta aia si cu putina atentie se putea trece), rucsacele in spate si la drum nenica. Forestier, ce-mi place mie la nebunie. Cand am ajuns la poteca deja injuram mai urat ca un birjar.

Traseul e intr-adevar frumos tare, comparativ cu traseul de creasta. Chiar si pe forestier care merge o bucata de-a lungul Lotrului, era frumos, ca aveai deschidere si vedeai varfurile in fata ta, ici colo erau poienite presarate cu brazi falnici si drepti ce se avantau spre cer ca o sageata.20180824_155249

Tinem drumul ala o bucata buna (mama lui de forestier), despatindu-ne de Lotru, iar peisajul devine un pic monoton (ca orice traseu pe forestier), pana ne reintalnim din nou cu el, si-l traversam intrand pe poteca in padure si incepem a urca.

Nu va speriati ca nu e o urcare sa scoata sufletul din tine, nu inca. Mai e pana acolo. Cam o fuga de catea pana crapa. Traseul serpuieste prin padurea salbatica, neatinsa inca de drujbari si de o frumusete ireala. Aveai impresia ca erai intr-o alta lume. O lume de basm, asteptandu-te in orice moment sa-ti iasa in fata prin aburii ce ieseau din muschiul verde o zana sau un pitic, sa te intrebe de ce le calci taramul.

Trecem din nou Lotrul care, ne-a insotit mai tot timpul prin padure, cand mai pe langa poteca, cand mai la departare, dar ii auzeam tot timpul susurul, ajungem la o panta scurta pe care o urcam si iesim intr-o poiana ce ne-a oferit o priveliste de ne-a lasat fara grai.

Ne continuam drumul prin frumoasa poiana, traversata ici si colo de paraiase, afluenti al Lotrului, admirand si minunandu-ne de ceea ce ne poate oferi natura. Un adevarat colt de rai, mai ca ne venea sa oprim, sa punem corturile si sa petrecem o noapte acolo.

Eii si ajungem la „piesa de rezistenta” a traseului. Urma o panta prin jnepenis. Dar ce jnepenis. Inalt mai bine de 2 metri iar poteca mergea ca printr-un tunel prin el. In plus nu mai era poteca normala, mergeai pe tancuri de pietre ca si prin Retezat. Pietre umede si alunecoase, plus ca avand rucsac mare te agatai in crengile de jneapan care te dezechilibrau. O adevarata provocare bucata aia de traseu. Trebuia sa ai mare grija ca daca te tragea jnepenisul si alunecai pe vre-o piatra riscai cel putin o luxatie frumoasa. Dar cu toate aceste mici neajunsuri, tot incantati eram de frumusetea si salbaticia locului. Mergeam ce mergeam, mai faceam cate un popas intr-un luminis printre jnepeni si admiram privelistea ce se deschidea sub noi, cu frumoasa poiana de basm prin care am trecut.

Traseul continua de-a lungul raului, pe pietre si pe langa jnepeni,

pana iesim intr-un luminis si deodata ni se dezvaluie in fata ochilor lacul, in luciul caruia se oglindea frumoasa creasta a Parangului.

Obositi, dupa atata mers, ne intindem corturile si facem un picnic, cand, iata ne ies in cale o turma de miei cu un ciobanel si trei catei, (nu, nu, trei turme de miei cu trei ciobanei)

Ce ziceti? Daca Miorita nu era scrisa, o scriam noi la Calcescu.

Ne bucuram de un frumos apus, (trebuia urcata panta din spate ca sa facem poze faine, dar nimeni nu mai avea chef de urcat), mai stam la o poveste la lumina frontalei si la „camera” la somn ca urmatoarea zi chiar aveam „treaba”.20180824_20231620180824_211518

Ce poate fi mai frumos decat sa te trezesti dimineata intr-o liniste profunda, si sa-ti bei cafeaua mangaiat de razele blande ale soarelui care se ridica deasupra crestele muntilor oglindite in apa lacului? Ce hoteluri de 5 stele, ce pensiuni cu buchetul de margarete? La hotelul nostru de 1000 de stele a fost de 1000 de ori mai frumos decat la orice Hilton sau Sheraton.

Odihniti si plini de energie, ne adunam la „sfatul batranilor”, sa hotaram cum abordam traseul care il hotarasem pentru ziua respectiva. Aveam in gand urcarea in creasta si de acolo pana in Saua Piatra Taiata, coborare pe la Lacul Zanoaga si intoarcerea la corturi. Tura faina si destul de grea. Acum aveam doua variante la urcare, prin Hornul Lacurilor sau pe nemarcat direct de la lacul Pencu pe grohotis pana sus pe Muntele Calcescu, sau Saua, cum vreti, iar de acolo pe creasta cum am zis.

Ne sfatuim noi si hotaram sa-i dam pe nemarcat, care de jos parea foarte scurt si destul de usor. Mergeam pana intr-un jnepenis, iar de acolo chipurile in 5 minute am fi in creasta. Hornul era aglomerat. Fiind sambata, a iesit lumea la plimbare.

No bun, hai la drum. Plecam de la lac, nu pe traseu, deoarece era un concurs de maraton si orientare montana in ziua aia. Asa ca am luat-o pe stancarie pe capatul opus al lacului, pana am intalnit traseul chiar aproape de lacurile Vidal si Pencu. Mariuca mea, ca de obicei cand e vorba de nemarcat a inceput cu bombanelile. „Da am luat-o pe aici, nu puteam sa tinem traseul, uite ce stancarii, bla, bla, bla”. Eu incercam sa o calmez, vazand ca portiunea aia nu e asa grea, nu prezenta oarece dificultati, atat ca mai aveai stanci mai mari, care trebuia sa le sari. In rest nu era nici o problema. S-a calmat dupa ce a ajuns in traseu si dupa aia la Vidal.

Ajungem si la lacuri, destul de repede, pentu ca nu am mai ocolit Calcescu si acolo, facem o sedinta foto prelungita, avand in vedere ca era timp suficient pentru parcurgerea traseului. Estimasem noi ca in jur de 3 dupa amiaza vom fi la corturi. Era aproape 9 ceasul, timp berechet.

Ne pozam, ce ne pozam pe acolo, stam de vorba cu participantii la concurs si cu voluntarii care asistau pe acolo, schimbam ceva impresii si se facu de dat la deal. Am vazut eu ca cei de la concurs se uita un pic elicoidal cand am spus pe unde avem de gand sa urcam dar de, am pus-o pe seama ca nu urmam traseul, nicidecum de altceva.

Prima parte pe grohotis, nu a prezentat cine stie ce provocare. Cu putina atentie se mergea destul de bine.

In sinea mea ziceam „Daca e asa e bine, merge, in jumate de ora suntem sus”. Mariuca in fata mea, bombanea de mama focului, „Ce am luat-o pe aici, nu puteam tine hornul”, etc. Nu stia cum e pe horn inca. In fine dai inainte de acum. Deja inaintasem mult pe traseu si ca sa cobori era mai periculos. Deci singura varianta urcarea.Urcam si numai il auzim pe Vali Badragan care era inainte ca striga de sus, ” Nu o luati prin jnepenis ca e nasol tare, mai bine incercati prin dreapta, pe dupa stanca”. Pai hai prin dreapta si acolo am dat de mai rau. Panta se ascutea de acolo bine de tot. Nu tu asigurare, nu tu coarda, nu tu nimic. De coborat, nu mai era cum, asa ca dai inainte pe urcare ca niste capre negre. Acum ca era inclinare mare, OK; daca era numai stanca, mai aveai o priza ceva sa te tii, dar era acoperita cu iarba si tufe de rododendron. Iti si era frica sa te tragi de ele ca nu te tineau. Puneam mana pe ele, doar asa usor si ne propteam in bocanci bine si dai in sus. Nivelul de adrenalina era la maxim, nici macar nu am indraznit sa intorc capul sa ma uit in urma. Doar in sus si mi se parea ca nu se mai apropie buza aia care o vedeam si stiam ca ma scoate pe platou. Stateam si gandeam ca daca Doamne fereste un pic m-am dezechilibrat sau se rupa o tufa de rododendron de care ma mai agatam cat de cat usor, ca sa am un pic de avant la urcare, pana jos vraiste ma faceam. Acum eu ca eu, dar ma uitam la Mariuca care e si mai greuta si aveam inima cat un purice. Am bagat-o intre mine si Tomy, dar totusi daca o lua la vale ne ducea pe amandoi in vale fara probleme. Eii, incet, incet, cu gafaituri, strans din dinti si fel de fel de rugaciuni adresate „Barbosului”, am iesit la liman. Uitandu-ma in urma acum, stau si ma gandesc ce a fost in capul meu? Portile Inchise, care a fost cel mai greu traseu facut de mine, mi s-a parut minciuna fata de ce am facut aici. Nu a fost lung intr-adevar, (cred ca nici nu rezistam daca era de lungimea Portilor Inchise) dar ne-a ridicat nivelul de adrenalina mai sus de maxim.

Ajunsi pe platou, am rasuflat usurati ca suntem toti bine, si am inceput sa radem de „nebunia” noastra. Privelistea era extraordinara de acolo. Intr-o parte vedeai lacul Iezer si pana in Transalpina, cu Stana lui Stefanu, iar in celalta parte vedeai lacurile de la care am urcat noi, si valea toata pana la ele.20180825_11304220180825_122403

Ne tragem sufletul pe platou un pic si plecam spre Saua Lacurilor, unde facem un popas mai lung, admirand frumoasa priveliste ce se deschide in fata noastra si hotaram sa nu mai continuam pe creasta mai departe ci sa coboram prin horn catre lac. Coborarea in Caldarea Zanoagei era tot pe nemarcat, iar Mariuca mea nici nu a mai vrut sa auda. Ne-a ajuns portia de adrenalina pe ziua respectiva, plus ca se adunase oboseala dupa atatea trasee, urcat, coborat cu rucsace mari in spate.

Nici hornul nu e chiar asa usor si a avut dreptate Tony, sa urcam pe traseul prin jnepenis. Pe horn cu rucsacul in spate, era mai greu. Nu e cablu, e grohotis mult si e destul de abrupt. Asa cu un rucsacel de tura merge, dar daca ai rucsacul cu tot echipamentul cam dadea cu virgula. Incet, incet am coborat din nou la lacuri si de acolo spre corturi, pe traseu de data asta, ca altfel Mariuca ma bombanea de numa, numa.

Intorsi a corturi, ne-am apucat de gatit vesnica ciorba de sireturi care o mananca orice muntoman care se respecta. Nu stiti ce e ciorba de sireturi? Aruncati un ochi pe povestirile din Retezat si veti afla. O recomand cu toata caldura. Papa bun. Va pun o poza mostra.20180825_16143520180825_163019

Suntem vizitati din nou de turma de mioare. Cred ca pe acolo era drumul lor spre stana. Treceau dincolo de lac si o luau pe pantele care le-am urcat noi, disparand dupa creasta.20180825_17474220180825_174852

Dupa ce trece turma de mioare, primim o vizita neasteptata, de la „capra cu 2 iezi”. Al treilea cred ca il pierduse pe drum. Si cum sunt caprele curioase, au inceput sa-si bage nasul peste tot, pe la corturi, aveam mancare pe piatra care ne servea drept masa si iedutii direct acolo sus. Animale simpatice. Stand noi asa ne gandim ce ar fi sa bem o cana de lapte de capra proaspat. Zis si facut, prinde capra si dai si mulge. Am luat o cana ca sa lasam ceva si pentru iezi. Bun si natural, din varf de munte.

Incepuse sa se insereze si privelistea era una din cele mai frumoase. Era atata liniste in jur, nu auzeai decat greierii in iarba si ciripitul pasarilor. Apa lacului era linistita si limpede iar muntii se oglindeau in ea. Simteam toti cum ne eliberam de stres, uitam de toate grijile, eram parca in alta dimensiune a timpului. Voiam sa se opreasca timpul in loc sa nu se mai termine acest moment de pace de liniste si sa raman acolo in acea dimensiune.

Am aprins un foculet micut, stam la povesti ca de ultima seara impreuna. Ne gandeam deja cu parere de rau ca urmatoarea zi coboram si ne vom desparti. Eu si Mariuca continuam, spre Statiunea Parang, unde ne vom intalni cu alti prieteni, dar pentru ceilalti se terminase vacanta. Trebuiau sa ajunga acasa la munca si la rutina zilnica.

Daca tot am facut foculetul ala, prajim si cateva bucatele de sunca pe bat, asteptand ca luna sa apara dupa creasta si sa lumineze frumoasa caldare.

Mai stam ce mai stam, dupa care ne spunem noapte buna si ne retragem fiecare la „bungalowul”  lor, melancolici ca se terminase frumoasa vacanta.

Ne trezim dimineata, si prindem putin dintr-un frumos rasarit, ne bem cafeaua pe malul lacului, strangem „hotelul de 1000 de stele” si pornim spre masini, agale. Nu ne venea sa plecam, am mai fi stat acolo, dar unii trebuiau sa se reintoarca la viata citadina. Cum spuneam eu cu Mariuca mai aveam cateva zile de balaurit prin zona.

Ajunsi la Obarsie, stam la o tacla in fata unei beri reci, dupa care poza de despartire si fiecare ia drumul sau. Unii spre casa, altii in continuare prin munti.20180826_13105020180826_131046

A fost o tura faina cu oameni minunati, cu multe aventuri si multa voie buna.

Astea fiind spuse dragilor, va las si stati aproape, ca mai am cate ceva de povestit.

P.S. Pozele folosite, nu sunt toate facute de mine. Sunt si poze facute de surioara mea Adelina si de Gabi Roman AKA „Parintelul”

La buna vedere.

received_1017815384912881

 

 

 

Anunțuri publicitare

1 comentariu

Lasă un răspuns