Salutare dragilor. Va spuneam deunazi, ca o sa incep a va povesti despre drumetiile si excursiile din 2017. Si sunt cateva, sper sa nu va ia durerea de cap sau mai rau somnul citind.
Sa incep cu inceputul. Anul nou 2017, m-a prins pe nava la munca. De asta e, un an acasa, un an pe nava. Nu ai ce face. Si colegul meu back to back trebuie sa faca sarbatorile acasa nu?
Abia asteptam sa treaca luna lui ianuarie, sa ma urc in avion si sa ma vad in tara, unde aveam deja planurile facute. Plecare spre Retezat, de acolo un pic in Aiud, la invitatia unui prieten foarte bun, Toni Grecu, iar de acolo urma sa mergem in Trascau la intalnirea Zurliilor. Treaba multa nu??
Si sa incepem cu Retezatul unde fusesem in vara lui 2016, cu cortul la Bucura aproape o saptamana. Daca nu ati citit povestile, le puteti gasi aici.
Prietenul meu Cristi Seitan,
organizeaza an de an in Retezat la Gentiana o scoala de iarna, ce include si sedinte de catarat pe gheata, pe langa alte lectii despre mersul pe munte in conditii de iarna. Ne-a invitat si pe noi, si am zis, de ce nu? Stiam ca sunt pe maini bune. Aveam ce invata mai fusesem cu el la o sedinta de catarat in Macin. Dar despre asta in alta poveste. Plus ca era ceva nou, ceva ce nu mai facusem si pentru a experimenta am zis hai o facem si pe asta.
Nu sunt alpinist si nici nu voi ajunge vre-odata sa catar cine stie ce varfuri ca Materhorn, Zugspitze, sau mai stiu eu ce pisc celebru. Merg pe munte de placere sa ma relaxez, sa ma destind si sa ma incarc cu energie, pentru urmatoarea tura pe mare. Dar totusi cateodata incerc si chestii noi.
O punem noi pe drum de la Constanta, cu un stop la Bran la pensiunea lui Cristi, urmand de acolo sa plecam spre frumosul Retezat, Taramul cu ochi albastri. Ochi ce dormeau, acoperiti de nea.
Ne adunam toti la Carnic si de acolo cu masinile pana un pic mai sus de Cabana Codrin,
unde le lasam si incepem sa urcam catinel, catinel cu rucsacele grele in spate, prin zapada proaspata inconjurati de un peisaj de basm.
Daca Retezatul vara e superb, va invit sa-l vedeti si iarna, cand brazii sunt imbracati in alb, cand totul e asa de linistit ca auzi doar zapada scartaind sub bocanc. Parca am fost teleportat intr-o poveste de Fratii Grimm.
Incet, incet, ajungem seara la lumina frontalelor si a lunii la cabana, unde debarcam rucsacele din spate, un ceai cald, gatim la primus ceva de mancare repede si la somn, pentru ca adoua zi aveam activitati destul de solicitante.
Pentru cine nu stie, la Gentiana nu se gateste. Un ceai cald, o bere, o cafea gasesti, dar mancarea trebuie sa ti-o cari singur, impreuna cu primusul, oale, castroane, si alte linguri, furculite ca sa nu mananci cu mana ca africanii sau indienii. Supa oricum nu se poate manca cu mana, eventual bauta. Deasemenea ca la orice cabana care se respecta, la ora 23 stingerea. Adica se opreste lumina, curentul electric fiind produs de generator si din ce am vazut aveau si niste panouri solare.
Dormitorul comun de jos, mi-a adus aminte de cazarmele din armata. Eu am avut patul „la craca”, adica sus. Vreau sa va spun ca era perfect, pentru ca te facea sa adormi imediat si sa ai un somn linistit, fara vise. Imaginati-va ca mirosul de la bocancei si sosetute se ridica in sus si te ametea instantaneu. Indiferent ca erai sau nu obosit, actiona ca o anestezie totala inainte de o operatie.
De ce zic ca-mi amintea de armata?? Cei care au facut armata stiu ca se facea planton pe hol la bocanci, pe care ii aveai si de lustruit peste noapte. Mai venea ofiterul de servici in inspectie si te gasea cu o fata ametita de la mirosul a 30 de perechi de bocanci. Se repezea la tine „Soldat dormi in post?” tu raspundeai „Sa traiti, nu”, „Ce-i cu fata asta adormita la tine?”. Dupa cateva minute de pologhie, il vedeai si pe el ca-i fac ochii in cap ca la pacanele, si se inmoaie pe picioare de la mirosul „imbatator” de bocanc muncit peste zi.
Eii cam asa era si-n dormitorul de la Gentiana. Pot sa spun ca trei nopti cat am dormit acolo nu am simtit nimic, asa de anesteziat am fost.
Ne trezim dimineata, o zi senina si frumoasa si admiram peisajul din jur ce-ti lua suflarea. Noi eram prima data la Gentiana si vreau sa spun ca m-a dat pe spate, atat de frumos, salbatic si linistit. Nici nu am tinut cont ca era ger, cafeaua trebuia bauta afara. Las imaginile sa vorbeasca, pentru ca eu nici acum nu gasesc cuvinte sa exprim ce sentimente am trait zilele alea, in acel peisaj de poveste.
Ne adunam cu totii, si pornim spre o cascada de gheata aflata undeva in dreapta cabanei, prin jnepenis si zapada pana la brau.
In drumul nostru, ne mai opream, sa ne mai tragem sufletul. Nu e usor sa mergi prin zapada adanca si printre jnepeni. Cu ocazia asta mai apasam pe declansatorul de la aparat sau scoteam telefoanele, pentru a imortaliza acel peisaj de vis.
Ajungem si la locul cu pricina, echiparea si incepe catararea.
Unde Mariuca mea tot comenta, pana atunci, ca ea nu se catara, ca ce-i trebuie ei, ca ea nu o sa faca niciodata asa ceva, s-a dovedit a fi o cataratoare innascuta, fata de mine, care am tras sa mergem sa vedem cum e si abia mi-am tarait burta in sus pe cascada. Urmariti filmarile si sper sa nu va stricati de ras.
Dupa ce mi-am facut damblaua, sa zic asa, nu mai avea sens sa stam sa inghetam acolo. I-am lasat pe cei mai tineri si cu ambitii de a catara pe fel de fel de piscuri inghetate sa se antreneze si noi am luat-o usor, usor prin jnepenis mai taras, mai pe fund prin zapada inapoi spre cabana.
Nu ne grabeam asa tare, era abia dupa amiaza, asa ca am mai lalait pe traseu, admirand, facand sedinta foto. Era prea pacat sa nu imortalizezi asemenea peisaj. Sa avem ce arata la nepoti nu?
Lectiile nu se treminasera inca, urmeaza pe seara un curs de prim ajutor, foarte folositor pentru cei care nu au facut niciodata mai ales ca erau tinute de personal calificat de la urgenta. Despre mine, eu le repet la fiecare 5 ani. Cerinta IMO pentru toti navigatorii, iar accidentele pe munte sunt asemantoare cu cele de pe mare. 
Interesante si de invatat neparat pe munte iarna sunt tehnicile de „citire” a zapezii, cum mergi intr-o panta pe zapada, traverseuri, cautarea victimelor in caz de avalansa. Bine au fost mai multe, ca salvarea dintr-o crevasa, etc. Pentru cei care vor intr-adevar sa urce cum am mai zis pe Mont Blanc spre exemplu sunt intr-adevar folositoare, si-i sfatuiesc sa urmeze de cateva ori o scoala de genul asta inainte de a se aventura. Nu odata, ca nu ai cum sa inveti tot in one go. In plus ceva training de iarna prin muntii nostri. Nu ai facut 4 zile de training si deja te masori cu Colibaseanu. Gresit, fiecare pas la timpul lui. Invatatul necesita timp, si experienta la fel se castiga in timp, nu imediat. Am vazut destui tinerei, cu muschi umflati si echipament ultimul racnet, care dupa un traseu de iarna si unul de vara deja gandeau la alte aventuri. Nu am idee ce s-a intamplat cu ei, daca au reusit sau, au realizat ca nu ei au pus cozile la cirese si mai au de invatat pana sa reuseasca sa faca asta.
Pentru ca Mariuca a avut o problema, si nu se simtea bine, am coborat o zi mai devreme, multumiti de ce am reusit sa invatam si incantati de peisajul de vis de care am avut parte toata tura. Ne luam ramas bun de la cabanier, care ne-a fost o gazda primitoare si amabila toate zilele astea si la drum cu un stop la frumoasa cascada Lolaia, inghetata acum si la Cabana Codrin pentru pranz.
Plecam spre Aiud cum v-am spus mai sus, la invitatia prietenului Toni Grecu, de a petrece cateva zile in casuta lui de vacanta, intr-un sat ca de poveste undeva in Ardeal.
Dar asta in povestea urmatoare, asa ca stati pe faza sa aflati in caz ca sunteti curiosi ce am mai facut, si pe unde am mai umblat.
La buna vedere dragilor.
